Intrarea în urbea de lângă faimoasa Cetate omonimă traversează, obligatoriu, Humuleştiul lui Creangă (parte componentă a oraşului) şi Ozana cea încă din Amintiri curgătoare. Casa Culturii (botezată, desigur, Ion Creangă) e de găsit după ce maşina (sau pasul post-parcare) traversează centrul oraşului (mai puţin atrăgător decât drumul până la dânsul).
În prima dimineaţă de sâmbătă a Festivalului de Teatru Piatra-Neamţ 2019, pe scaunele amplasate pe scena Casei Culturii, au luat loc 28 de oameni. Dintre aceştia, măcar 20 erau copii. Veniţi să vadă teatru (nu doar) pentru copii: Iepurele alb de Ana Crăciun Lambru şi Lavinia Pop Coman, producţie a Teatrului de Artă din Bucureşti. La 11 dimineaţa. Într-o sâmbătă. În 2019. La Târgu-Neamţ.
Vi se pare că e puţin, nu? Nu vi se pare ceva remarcabil, nu? 20 de copii la o oră de teatru. Aşa, şi? Care-i faza?
20 de copii şi un iepure. Alb. Aproape un ceas, iepurele e pe scena de pe scenă, mânuit, ajutat, plimbat, coborât, urcat, aşezat de cele două, cum să le spunem, mătuşi, da, mătuşi, par ca nişte mătuşi, Ana şi Lavinia. La final, iepurele îi îndeamnă pe copii să-l atingă, să-l mângâie, să-l smotocească.
După ce, mai devreme, le cam confiscase atenţia cu micile lui aventuri mute (când aţi văzut ultima oară un spectacol / film pentru copii mut?), cu felul lui simplu şi direct de a se bucura, de a se întristă, de a se îndrăgosti, de a se împrieteni, de a se desprinde de mătuşi, de a porni pe drumul maturităţii.
Nimic spectaculos, după cum vedeţi. Banalităţi d-ale vieţii. Simplităţi. E drept, parte din adulţii din sală au lăcrimat, pe alocuri, dar nu ei sunt subiectul textului de faţă.
Subiectul sunt copiii. De acum şi de peste tot. Şansa lor de a privi în ochi micile mari evenimente ale vieţii şi de a le descifra înţelesul. Şansa lor de a cunoaşte micile mari emoţii pe care întâlnirea cu alţi oameni ori cu propriile lor sentimente e capabilă să le nască. Şansa lor de a-şi descoperi pasiunea, pasiunile care, cândva, mai târziu, să le dea un sens. Sau măcar iluzia unuia.
Şansa aceasta se multiplică în marile aglomerări urbane şi cam dispare în micile târguri. Faptul că festivalul din Piatra se extinde şi în Târgu-Neamţ ori Roman ar putea să însemne, pentru copiii acelor orăşele, mult mai mult decât ne închipuim noi, adulţii alintaţi ai marilor oraşe. Plictisiţi, neîncrezători şi pe cale să ne pierdem pasiunea pe care, cândva, unii dintre noi, şi-au descoperit-o într-un teatru.