Martori sau martiri?

O pasarelă neagră de lemn, de o parte şi de alta - publicul. Cîteva scaune prinse cu bolţuri în podea sugerează fixarea personjelor într-un unic punct de vedere, inflexibil. O piramidă de scaune, negre şi ele, e refugiul adolescentului revoltat, dar şi sugestia peisajului său sufletesc accidentat. Aceeaşi piramidă va găzdui o cruce în vîrf atunci cînd se va transforma în spaţiul unei biserici în echilibru precar. Criza religioasă a liceanului Benjamin deraiază în bigotism şi radicalism cînd hotărăşte să o elimine pe profa de biologie care-i contestă argumentele creaţioniste. Lectura Bibliei îi oferă tînărului răspunsuri de-a gata, cu care combate teoria darwinistă şi-şi justifică intolerenţa. Prietenul cu handicap, pe care Benjamin îl raliază cauzei sale, intuieşte direcţia malefică pe care o ia religia lui Benjamin şi se dezice de ea cînd radicalismul din spatele cuvintelor duce la răzbunare fanatică. Adulţii din jur - mama, profesorii - administrează nesigur gesturile de frondă ale tînărului, gesturi ce refac în mic istoria prozelitismului sectar şi a răzbunării religioase. Refuzul orei de înot, a celei de educaţie sexuală, masca de maimuţă pe care o poartă la ora de biologie sînt gesturi minore care, însă, se amplifică şi duc la încrîncenare şi radicalism. Judecarea din final a profesoarei de biologie e o variantă modernă a vînătoarei de vrăjtoare pe care Benjamin o instrumentează. Iar ceea ce părea rătăcirea exaltată a unui adolescent în criză religioasă virează într-o absurdă renaştere a uciderii evreului, etern ţap ispăşitor.
 
Cine e martirul? Tînărul Benjamin, manipulatorul adulţilor, sau profesoara de biologie, victima perversităţii adolescentului şi a intoleranţei celorlalţi profesori, directorul şcolii, proful de sport, prietenul profesoarei incriminate? Întrebarea e cu atît mai neliniştitoare cu cît crima pusă la cale eşuează şi călăul reuşeşte să adopte masca victimei, la final. Pluralul din titlul piesei lasă în suspensie poziţionarea personajelor de o parte sau de alta a binelui şi lasă deschisă problema sacrificului ca justificare a unei credinţe (cauze, ideologii).
 
Excelent tradusă de Elise Wilk, ea însăşi autor dramatic inclus în programul Fabulamundi - playwriting Europe, ultima piesă scrisă de Marius von Mayenburg face parte din programul sus-amintit, lansat în România, în noiembrie 2013, tot la Tîrgu-Mureş. Piesa e atipică faţă de precedentele texte ale lui Mayenburg, în care violenţa explicită e dusă pînă la consecinţe ultime. Acum sugestia răului diabolic, camuflat de citatele din Cartea Sfîntă, amplifică efectul violenţei, de vreme ce crima neînfăptuită multiplică deznodămintele posibile.
 
Pe muchie de cuţit, textul lui Mayenburg situează personajul în proximitatea ideii reîncarnării sale ca nou apostol, şi pune problema fragilităţii graniţei dintre idealism şi fanatism. Ceea ce pleacă de la situaţii lejer ironice capătă gravitate şi o notă de ameninţare conţinută la final. În fond, iadul e pavat cu bune intenţii, care, atunci cînd nu pot fi negociate, se transformă în opusul lor. Instalaţia scenografică realizată de Cosmin Ardeleanu pleacă de la anodinul spaţiului impersonal al şcolii sau bucătăriei familiale, care, însă, se transformă şi amplifică în registrul sonor sentimentul general al ameninţării. Scena e dotată cu microfoane şi senzori de mişcare ce dau adîncime anumitor cuvinte şi gesturi, ritmate de accente sonore grave, obţinute prin amplificarea sunetelor produse de actori (rucsacul trîntit pe podea, escaladarea piramidei de scaune). Regizorul Theodor Cristian Popescu alege cea mai recentă piesă scrisă de Marius von Mayenburg (în premieră naţională) în continuitate cu proiectul său regizoral dedicat dramaturgiei noi, pe care o montează constant.
 
Scenele simple, cu replici scurte, alerte, le cer actorilor un nivel ridicat de energie la intrarea în fiecare nouă scenă. Vlad Bîrzanu interpretează rolul lui Benjamin şi reuşeşte să obţină acea tensiune interiorizată ce derivă din izolarea şi fanatismul personajului. Cristina Toma incarnează o veridică profesoară de biologie, pentru care apărarea adevărului ştiinţific e scopul vocaţiei sale pedagogice. Mama, Elena Purea, oferă contrapunctul ironic îngăduitor în relaţie cu criza religioasă a fiului. De altfel, întreaga distribuţie justifică alegerea regizorului pentru montarea acestui text la Teatrul Naţional Tîrgu-Mureş, Compania "Liviu Rebreanu", avînd nu doar antrenamentul necesar pentru textul nou, ci şi controlul just al energiei pe care îl cere acest tip de piese. În piesa lui Mayenburg, sîntem martori la naşterea unui martir. Din eroare, din indiferenţă ori din bagatelizarea crizelor de conştiinţă ale tinerilor în căutare de modele? Sau, poate, asistăm la naşterea unui terorist, al cărui unic punct de vedere distorsionează multiplele faţete ale normalităţii. Un text al prezentului, Martiri este şi un spectacol al efectelor corectitudinii exagerate, ce lasă loc radicalismului şi dezumanizării pe care o simţim tot mai des în relaţie cu semenii.