Teatrul mic şi sărac se numeşte "Anton Pann", are un sediu magnific, de sticlă şi oţel, în centrul oraşului Rîmnicu-Vîlcea, un buget care nu permite plata drepturilor de autor pentru textele montate şi o trupă formată integral din proaspeţi absolvenţi ai Facultăţii de Teatru şi Televiziune de la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj.
Istoric, gîndul zboară cu cîteva decenii (jumătate de secol, chiar!) în urmă, la "generaţia de aur" de absolvenţi bucureşteni, plecaţi in corpore la Naţionalul din Craiova. Contextul, atît de diferit politic, era flagrant de asemănător din punctul de vedere al opţiunilor tinerilor actori: teatrele din marile oraşe, cele în care îşi făcuseră studiile, erau "închise", iar posibilităţile de creaţie (ca şi cele de pură existenţă cotidiană) se găseau mai degrabă departe de Capitală (sau capitalele regionale, în cazul nostru). Ca şi atunci, e de aşteptat ca, în timp (un timp destul de scurt), echipa să se rupă - deja, unii joacă prin alte locuri, la Bucureşti, la Tîrgu-Mureş... -, un loc precum Rîmnicu-Vîlcea, cu salariile de 800 de lei şi cazare în garsoniere confortabile, dar în teatru, părînd mai degrabă unul de trecere spre un altceva profesional. Nu i se spune aşa, instituţia în sine nici nu există, dar Teatrul "Anton Pann" e unul de debut, e o interfaţă, un spaţiu intermediar, safe, între mediul-cocon al şcolii şi viaţa reală, "competitivă", de pe scenele româneşti. De aceea, un spectacol precum O poveste ciudată cu un cîine la miezul nopţii de Simon Stephens, după un roman de Mark Haddon (regia Vlad Massaci), e un fel de sinteză intermediară, el însuşi, între o producţie "de clasă" (în care există o unitate de vîrstă între membrii distribuţiei, chemaţi însă să acopere o plajă largă de vîrste şi tipologii) şi una de teatru de repertoriu, mizînd pe sustenabilitatea în timp a "produsului" şi pe valoarea spectaculară a abordării mai mult decît pe punerea în lumină a abilităţilor interpretative ale actorilor.
O poveste ciudată... (în traducerea regizorului însuşi) îl are drept protagonist pe Christopher (Vlad Bîrzanu), un copil de 15 ani care, comportamental şi mental, pare mult mai mic - e, însă, excepţional, chiar genial în chestiuni matematice. Cînd cîinele unui vecin e ucis într-o noapte, Christopher îşi propune să dezlege misterul acestui asasinat (copilul are un ataşament special faţă de animale). Şi începe să pună întrebări - vecinilor, la şcoală, propriului tată. Ceea ce află, fără să vrea, îl aruncă, dintr-o existenţă liniştită şi protejată, în plin necunoscut al vieţii maturilor, acea viaţă dură şi imprevizibilă în care adulţii mint, se ascund, sînt laşi, lipsiţi de generozitate şi înţelegere. Un unic spaţiu-decor - o cutie neagră haşurată în alb, ca pentru a reflecta geometria minţii lui Christopher - lasă loc pe fundal, în partea a doua, unui ecran pe care se proiectează imagini din Londra aşa cum le percepe, subiectiv, băiatul plecat de unul singur în căutarea mamei alungate / fugite: rapide, mişcate, luminoase. Felul în care sînt reprezentaţi cîinii pe scenă e tot o reflecţie subiectivă (toate soluţiile Irinei Chirilă sînt deosebit de deştepte, începînd cu permeabilitatea, selectivă în timp şi situaţie, a pereţilor): cîinele ucis e un manechin de pluş lipsit de orice sugestie realistă (căci e lipsit de viaţă), cîinele vecinei e un om în piele de patruped (căci cîinii, pentru Christopher, sînt tot un fel de oameni), iar cel pe care-l primeşte în final, cînd echilibrul familiei şi al vieţii băiatului a fost restabilit, e, ei bine, un cîine în carne şi oase.
Întreg spectacolul construieşte întîi o senzaţie de nesiguranţă (ceva nu e tocmai obişnuit şi "în regulă" cu acest copil şi cu felul în care adulţii se comportă în jurul lui), apoi una de empatie dureroasă. E o luptă cumplită în sufletul mamei (jucată de Mădălina Ciotea cu surprinzătoare ştiinţă a maturităţii rupte între feminitate şi maternitate) chemate să repete exact sacrificiul de sine al cărui refuz o alungase de acasă şi în braţele altui bărbat. E o exasperare fundamentală şi imposibil de depăşit, în ciuda iubirii genuine, în dorinţa tatălui (un reţinut şi nuanţat Florin Călbăjos) de a-şi proteja fiul. E o dedicare impresionantă, de vocaţie pedagogică, în felul în care profesoara (Amalia Huţan) îi devine elevului confidentă şi intermediar în dialogul cu lumea maturilor. Şi e foarte greu să scrii despre acest spectacol fără să rosteşti cuvîntul magic - autism -, deşi el, spectacolul, nu-l pomeneşte nici măcar o dată. Christopher e un copil cu sindromul Asperger, care nu înţelege convenţiile sociale aşa cum adulţilor "normali" li se pare că trebuie să fie, de la sine înţelese. Despre asta e, de fapt, vorba: despre o excursie ghidată şi emoţionantă în viaţa unui copil altfel, şi nu cred că ar putea exista un alt mod, mai "social", mai "angajat", de a face lumea autismului accesibilă, prin artă, celor care refuză sau nu pot sau nu ştiu s-o înţeleagă.
Cu figura lui ingenuă, tinerească, şi o disponibilitate enormă către o inocenţă ambiguă, n-aş putea spune că Vlad Bîrzanu - unul dintre cei mai interesanţi tineri actori ai acestor ani - are o plajă largă de roluri principale pe care le-ar putea juca, luînd în consideraţie tipul de texte (contemporane, căci altfel, ar mai rămîne Visul unei nopţi de vară, în care a jucat deja, şi A douăsprezecea noapte...) preferate de regizorii români (alţii decît Radu Afrim, la care Bîrzanu a şi debutat, în Jocul de-a vacanţa (opţiune9), la Baia Mare, în 2009). Căci reflectînd constanta actoricească din teatrele publice, acum e vremea fie a familiei mic-burgheze, a corporatiştilor şi profesioniştilor, în criză sau nu, fie a "băieţilor răi" într-o lume dezlănţuită...
Şi totuşi, se întîmplă. Teatrul Naţional Tîrgu-Mureş nu e nici pe departe unul de debut, e unul cît se poate de... naţional. Printre Naţionale, însă, e probabil singurul care implică studenţi ai Universităţii locale de Arte încă de pe băncile universităţii nu în roluri de figuraţie, ci principale sau, oricum, de mare vizibilitate şi, în general, cedează adeseori prim-planul unor actori (artişti, în general) foarte tineri. În Martiri de Marius von Mayenburg (într-o traducere excelentă a Elisei Wilk, regia Theodor Cristian Popescu), Vlad Bîrzanu joacă din nou rolul principal, al unui copil / elev ceva mai mare, dar nu cu mult, decît Christopher, căzut pradă unei pasiuni religioase ce pare a veni, pînă la urmă, în acelaşi timp de la Dumnezeu şi de la Diavol. Textul lui Mayenburg e unul dintre cele mai puternice şi, de fapt, cinice pe care le-am văzut pe scenă în ultima vreme (e adevărat, finalul e uşor dezamăgitor, deşi e previzibil), iar instinctul (stilul) lui Cristi Popescu, de a renunţa la multitudinea de spaţii ale acţiunii, punînd accentul exclusiv pe confruntarea dintre personaje, a funcţionat încă o dată. (Întregul spectacol se desfăşoară pe o pasarelă între cele două rînduri de public, cu o delicat-instabilă construcţie de scaune la unul din capete, conotată diferit de la o scenă la alta, o soluţie a scenografului Cosmin Ardeleanu care riscă doar arareori să fie percepută ca excesiv metaforică.)
Dacă în Povestea cu un cîine..., Vlad Bîrzanu construia multiplele faţete ale unei sensibilităţi exacerbate, dar incapabile să se manifeste în exterior conform unor coduri recognoscibile, aici, personajul lui, Benjamin, creşte, se dezvoltă, alunecă de la un moment la altul spre un radicalism întîi profetic, apoi posedat. Încetează să mai fie un copil, rămînînd, totuşi, în corpul unui copil şi perceput de către ceilalţi ca fiind, încă, un inocent. E o situaţie fără cale de ieşire, această escaladare a contestării din perspectivă radical-religioasă a lumii contemporane, alegîndu-şi ţinta predilectă, ca şarpele boa viitoarea victimă, în figura profesoarei de biologie, evoluţionistă şi "potenţial" evreică (Cristina Toma, o actriţă capabilă de ironie cum rar găseşti). Toată distribuţia spectacolului e, de altfel, excelentă - Elena Purea în mama terre-à-terre, depăşită de revelaţia că nu-şi poate controla fiul, Dan Rădulescu, fostul revoluţionar convertit la dulceaţa vieţii de cuplu, Liviu Pancu, directorul de şcoală iubitor de compromisuri corecte politic, Eduard Marinescu, preotul doar aparent resemnat, şi mai ales cei doi studenţi, Cristian Ghiciuc şi Laura Mihalache, în rolul colegilor lui Benjamin. Undeva, însă, în profunzime, Martiri rămîne spectacolul înfruntării dintre Benjamin şi Erika Roth, Vlad Bîrzanu şi Cristina Toma, extremismul folosind religia drept pretext şi laicitatea alegînd gestul suprem al crucificării.
Vlad Massaci şi Theodor Cristian Popescu sînt printre puţinii regizori interesaţi aproape exclusiv de textul contemporan şi de un anume "minimalism" centrat pe actor (un al treilea ar fi Cristi Juncu, pentru care, însă, rescrierea textual-dramaturgică a clasicilor joacă un rol important). Înăuntrul acelui aşa-zis minimalism, ambii experimentează cu forme de teatru din ce în ce mai concentrate şi din ce în mai implicate în dezbaterea socială, în punerea în discuţie a temelor fierbinţi şi delicate ale vieţii contemporane. E o plăcere şi o provocare să le vezi spectacolele.
Teatrul Naţional Tîrgu-Mureş, Compania "Liviu Rebreanu"
Martiri de Marius von Mayenburg
Traducere: Elise Wilk
Regia: Theodor Cristian Popescu
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Cu: Liviu Pancu, Cristina Toma, Dan Rădulescu, Eduard Marinescu, Vlad Bîrzanu, Elena Purea şi studenţii Cristian Ghiciuc şi Laura Mihalache
Teatrul "Anton Pann", Rîmnicu-Vîlcea
O poveste ciudată cu un cîine la miezul nopţii de Simon Stephens / Mark Haddon
Regia şi traducerea: Vlad Massaci
Scenografia: Irina Chirilă
Mişcarea scenică: Cătălina Gubandru
Cu: Vlad Bîrzanu, Amalia Huţan, Mădălina Ciotea, Florin Călbăjos, Szász Reka, Andrei Brădean, Emilian Mârnea, Ioana Predescu, Ana Şuşca