Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Martiri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În centrul atenţiei: martiriul şi manualul de biologie - Martiri


aprilie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Text şi context. Martiri, cel mai recent text al lui Marius von Mayenburg, a avut premiera în luna martie 2014 la Tîrgu Mureş, un oraş care, de-a lungul ultimilor zece ani a primit sub diverse forme şi în diverse locuri şi doze spectacole pe textele acestui dramaturg german atât de în vogă - de altfel, pe bună dreptate. Că a fost vorba de Paraziţi montat cu vreo zece ani în urmă de Alina Nelega la Teatrul Ariel, în cadrul programului Underground, sau de Urâtul, montat de Anca Bradu la Universitatea de Arte din Tîrgu Mureş, în cadrul atelierului de creaţie al facultăţii de teatru în limba maghiară, sau de Piatra, recent montat de Theodor Cristian Popescu la Universitatea de Arte, facultatea de teatru în limba română, într-un fel sau altul publicul local a putut să se familiarizeze cu universul lui Mayenburg şi cu faptul că, nefiind deloc un dramaturg comod, el totuşi fascinează şi atrage, mai ales graţie forţei pe care o degajă scriitura sa.
 
 
Recenta premieră de la Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş, Compania Liviu Rebreanu, vine în contextul implicării acestei instituţii în programul Fabulamundi. Playwriting Europe (http://www.fabulamundieurope.eu), din care Mayenburg este şi el parte, alături de alţi nouă dramaturgi germani (după cum se poate vedea în prezentarea din spatele link-ului anexat, ţările participante la proiect sunt Italia, România, Spania, Germania, Franţa). În cazul de faţă, excelenta traducere din limba germană a textului aparţine dramaturgului Elise Wilk, ea însăşi inclusă în proiectul mai sus amintit, alături de încă nouă dramaturgi din partea României.

 
Montarea Martirilor mai vine să confirme şi puternica promovare de care se bucură, în anii recenţi, textul contemporan la Naţionalul tîrgumureşean, lucru care nu face altceva decât să atragă un public din ce în ce mai conştient şi interesat de problemele prezentului în care trăieşte şi să transforme sala de spectacol într-un spaţiu de punere activă în context şi de deschidere, la modul real, către dialog între teatru şi spectatorii săi. De aceea, un text în care se ciocnesc cu violenţă idei creaţioniste şi evoluţioniste poate funcţiona ca platformă de discuţii şi ca accentuare a unor semne de întrebare pe care şi le pune fiecare, conştient sau nu, la intervale mai mult sau mai puţin regulate. Şi, printre altele, cam asta ar trebui să fie menirea textului contemporan de teatru.
 
 
Spaţiul. Scenograful Cosmin Ardeleanu face, cu instrumentele sale specifice, o lectură în profunzime a textului, permiţând spaţiului de joc să fie modelat atât de obiecte, cât şi de prezenţa umană. Ce se vede este o platformă dreptunghiulară de lemn, cu publicul aşezat de o parte şi de alta a laturilor sale lungi, iar la unul din capetele ei, de pe laturile scurte, un munte de scaune îngrămădite unele peste altele. Din loc în loc sunt bătute în piroane câteva alte scaune desprinse din grămadă, platforma însăşi fiind aşezată pe o folie de plastic întinsă până sub locurile spectatorilor. Terenul este cât se poate de bine pregătit pentru duelul creaţionism - evoluţionism, mai ales că, vizual, întreaga instalaţie scenografică poate (de ce nu?) aduce şi cu o ambarcaţiune (ea poate fi cea a lui Noe, fugind de potop şi apoi ancorând pe Ararat, laolaltă cu speciile salvate de la înec, sau poate fi, foarte bine, HMS Beagle, pe care Darwin a stat atâta vreme studiind animalele marine şi ajungând la concluziile binecunoscute legate de evoluţie. Oricum ar fi, sunt două ambarcaţiuni "rivale", fiecare cu misiunea sa, fiecare navigând pe apele destul de tulburi ale religiei sau ale ştiinţei. La fel de bine, muntele de scaune poate semnaliza şi o Golgotă care, pentru adolescentul răzvrătit este uşor accesibilă, însă pentru cei din jurul lui foarte greu sau deloc. De unde se poate foarte bine deduce o posibilă mimare a suferinţei sau a răzvrătirii, proiectată nociv asupra celor de pe lângă el). Toţi cei implicaţi intră în joc, desfăşurându-şi conflictele pe puntea principală şi poziţionându-se în aşa fel, încât discuţiile lor în contradictoriu sunt modelate şi modificate de distanţa care se pune între ei şi care contribuie fizic şi palpabil la acumularea de tensiune. Scaunele desprinse din morman, bine fixate în podea, induc, pe de o parte, ideea lipsei de flexibilitate în exprimarea categorică a poziţiilor fiecăruia din cei prezenţi, iar pe de altă parte, sugerează şi faptul că, oricât de serioase sunt sau par a fi discuţiile la care, în calitate de spectatori, suntem martori, ele nu reprezintă altceva decât o parte din multe alte asemenea conflicte, care deocamdată stau îngrămădite unele peste altele, dar care pot fi la fel de sau chiar şi mai intense. Asta pe lângă faptul că, prin includerea lor în decor, spectatorii sunt subtil incluşi în ecuaţie.
 
 
Actorii sunt şi cei care au puterea de a sublinia anumite momente sau replici, pentru că au influenţă directă asupra spaţiului pe care îl populează: un rucsac trântit de pământ poate declanşa un ecou sau amplifica un sunet, după cum prezenţa umană poate declanşa lumină, marcând astfel centrele de greutate ale unor replici sau ale unor momente. Ieşirile din spaţiu sunt pe la extreme, pe lângă spectatori, iar puterea acestuia ca semn este dată de felul în care sunt construite scenele, până la cea finală, în care devine clar cine se martirizează şi pentru ce.
 
 
Distribuţia şi celelalte. Când vine vorba de actorii cu care lucrează Theodor Cristian Popescu, de-a lungul timpului am ajuns la două concluzii: prima e că el încheagă de fiecare dată o echipă care funcţionează ca unsă pe scenă, iar a doua este că reuşeşte, de foarte multe ori, fără a-şi propune asta, cu siguranţă, să "reactiveze" actori, ajungând la resursele latente ale acestora, revalorificându-le şi, în acest fel, făcându-le vizibile. Liviu Pancu, prin urmare, în rolul directorului de şcoală, îşi construieşte aici personajul cu exactitate, luciditate şi fler.


Cei doi studenţi, aflaţi la început de carieră, Laura Mihalache şi Cristian Ghiciuc, îşi pot trece în CV rolurile pe care le fac aici cu semnul exclamării. Amândoi încearcă să stabilească punţi de legătură cu fascinantul propovăduitor al adevărurilor biblice văzute de el ca absolute, de la simplul contact uman nevinovat la strategii de seducţie sau adoptarea în cunoştinţă de cauză a rolului de dominat. Laura Mihalache transformă aparenta inocenţă, mereu subminată de un substrat de erotism, în revoltă declanşată de respingere, pe când Cristian Ghiciuc, în tot parcursul lui scenic controlează cu atenţie transformările prin care trece personajul său, traversându-le în mod echilibrat şi cu dozaj atent.


Emoţionantă este reîntâlnirea, după o lungă absenţă de pe scenă, cu Eduard Marinescu, cel care, la rândul său, imprimă preotului Dieter Menrath stăpânire de sine şi, în acelaşi timp, fragilitate, reunite într-o statură impozantă care, adăugată celor dinainte, face din el un pol al înţelegerii contorsiunilor vieţii.
 
 

Dar Rădulescu, un colaborator constant al regizorului, aici profesor de istorie şi sport, funcţionează, cu aplomb, ca factor de echilibrare, în contrapartidă, al Erkăi Roth, profesoara de biologie, interpretată de Cristina Toma, la rândul ei revenită după mulţi ani pe scena Naţionalului din Târgu Mureş. Perfect mulată pe rol, actriţa compune cu exactitate un personaj cerebral, care îşi simte sistemul de valori uşor zdruncinat de ameninţarea necunoscutului (divinitatea e exclusă atâta timp cât pe lume a existat un Darwin), şi care e nevoit să se adapteze la fiecare dintre conflictele în care se implică: cel cu directorul (autoritatea), cel cu partenerul de viaţă (intimitatea), cel cu elevul răzvrătit (subminarea autorităţii), cu mama acestuia (factorul perturbator secundar) sau cu prietenii lui (potenţiali aliaţi sau potenţiali opozanţi). Cristina Toma reuşeşte să se modeleze pe sine în funcţie de fiecare din conflictele mai sus amintite, dând cursivitate şi fluenţă întregului său demers.
 
 
Elena Purea adaugă la oboseala mamei de adolescent care înţelege din ce în ce mai puţin direcţia în care o ia viaţa copilului ei, instinctul de protejare al acestuia, cu atât mai mult potenţat de lipsa înţelegerii. Fascinantă ca apariţie şi prezenţă, ea reuşeşte să armonizeze, prin postură, mimică, atitudine şi rostire, trăirile dizarmonice ale unui personaj pe care îl construieşte rotund, fără fisură.
 
 
Centrul de greutate al spectacolului, elementul destabilizator, care, în mod paradoxal, îi ajută pe ceilalţi, prin atitudinea sa, să îşi fixeze şi mai bine poziţiile, dovedind astfel un minim de flexibilitate - spre deloc (sau, cel puţin, aparenţa flexibilităţii pentru a lovi mingea ridicată la fileu), este răzvrătitul Benjamin, căruia extrem de talentatul Vlad Bârzanu îi desenează un profil greu de uitat, alcătuit din gesturi, tonuri, nuanţe sau priviri care reuşesc să te bântuie, suprapunând peste aparenţa fragilităţii voinţa rece şi calculată a celui care totuşi nu pare a crede nici în divinitate (deşi o propovăduieşte), decât în măsura în care ea reprezintă o armă sau un mijloc de coerciţie, nici în om. Însă cei prezenţi în sală îl cred până la capăt.

 
Concluzie. Conceput ca un duel continuu, care îşi modifică în mereu, cu subtilitate, configuraţia, spectacolul de faţă îşi propune să aducă în discuţie la modul simplu şi cu toate cărţile pe faţă, câteva din principiile pe care se fundamentează o societate şi un anumit mod de a gândi. Lucrurile sunt rostite verde în faţă, fără menajamente, ba chiar uneori cu brutalitate, spectatorilor fiindu-le pasată mingea cu care au a-şi face de lucru şi în timpul reprezentaţiei, dar mai ales după, când prejudecăţile, principiile şi sistemele de valori le sunt greu puse la încercare. Pe scurt, un spectacol clar, curat, în care, pornind de la ideea martiriului şi a diverselor sale forme de manifestare, se ajunge la subiecte rareori şi cu mare precauţiune puse în discuţie. Pentru că, bineînţeles, întotdeauna există cineva care să aducă un ciocan şi nişte cuie şi altcineva care să le folosească.




 Toate articolele despre Martiri


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mircea Sorin Rusu


Alte articole

 Nişte Martiri şi un cîine la miez de noapte - Martiri şi O poveste ciudată cu un câine la miezul nopţii , Iulia Popovici
 Martori sau martiri?, Oana Cristea Grigorescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer