În buna tradiţie a festivalului, One World Romania nu a însemnat numai film documentar, ci şi o serie întreagă de evenimente conexe, de la spectacole de teatru pînă la un circuit turistic. La invitaţia festivalului, Dan Perjovschi şi-a adunat desenele risipite în cele patru colţuri ale lumii reale şi virtuale şi le-a expus pe pereţii Institutului Francez din Bucureşti şi ai Clubului Ţăranului, sub titlul Rezist-Exist. Sînt interpretările şi reacţiile artistului la evenimentele legate de Roşia Montană, de revoltele de la Kiev, Istanbul sau Cairo, de mişcarea Occupy. În premieră în Bucureşti, One World Romania a organizat, în perioada 18-23 martie 2014, Marele circuit al şpăgii, cu Eugen Istodor în postură de ghid. În cadrul festivalului, pe 19 martie 2014, la Teatrul Odeon, a fost prezentat spectacolul Tipografic Majuscul, realizat de Gianina Cărbunariu în cadrul proiectului "Vieţi paralele - Secolul 20 văzut prin ochii Poliţiei Secrete". Gianina Cărbunariu a construit acest spectacol pornind de la dosarul "Elevul": în 1981, Mugur Călinescu avea 17 ani, cînd a fost arestat de Securitate pentru că a scris pe ziduri mesaje antisistem. Mugur a murit în 1985. Pe 18 martie, cîţiva dintre cei mai reprezentativi regizori de teatru documentar au fost invitaţi la Clubul Ţăranului, pentru o discuţie despre modul lor de lucru.
În cadrul festivalului One World Romania, a fost proiectat în premieră românească filmul Bucureşti, unde eşti?, realizat de Vlad Petri, dedicat protestelor din inauarie-februarie 2012, film despre care vă invităm să citiţi următoarea consemnare.
La douăzeci şi trei de ani de la Revoluţie, România pleacă iar la rebeliune, înarmată cu lozinci împrumutate din cartier sau de la posturile de ştiri - aceasta este premisa filmului Bucureşti, unde eşti?, al lui Vlad Petri. Acţiunea se desfăşoară în urmă cu doi ani în Capitala română, după ce o parte a locuitorilor începe să fie nemulţumită de deciziile pe care le luaseră preşedintele Traian Băsescu şi premierul de atunci, Emil Boc.
Documentarul independent de 80 de minute a avut premiera internaţională la Festivalul de Film de la Rotterdam, în ianuarie, şi a fost proiectat de curînd la One World Romania, unde l-am văzut şi eu. Despre filmul lui Vlad Petri se poate spune orice, în afară de faptul că este părtinitor, că se constituie parte implicată în acţiunea străzii şi aşa mai departe. Cu o bonomie aproape proverbială, regizorul mută camera acolo unde au loc evenimente dintre cele mai stranii. Este interesant de observat faptul că nu există un erou individualizat, nu ne este prezentată viaţa din timpul protestelor a vreunui individ şi nici nu vedem latura umană a jandarmului care în primă fază bate crunt un tînăr înfăşurat în drapel.
Ce se întîmplă în filmul lui Vlad Petri? O mulţime iese în stradă să ceară demiterea preşedintelui Băsescu şi a premierului Emil Boc şi, ca un bulgăre de zăpadă, se îngroaşă pe seama multor nemulţumiţi care vin cu tot soiul de pretenţii, mai mult sau mai puţin adiacente. Totul ia proporţii pînă cînd lucrurile încep să semene din ce în ce mai mult cu o comedie caragialescă: unii ies în stradă pentru că întreţinerea e prea mare, alţii pentru că pare ceva la modă, alţii găsesc în asta un prilej de a vocifera etc. Da, sînt şi voci limpezi, care formulează cereri clare şi expun argumente pertinente, însă şuvoiul mulţimii le acoperă. Dincolo de latura politică a lucrurilor, singurul lucru cu adevărat uimitor la acest documentar este felul în care ne comportăm noi, ca societate, atunci cînd trebuie să formulăm o serie de cerinţe.
Strada nu are o voce coerentă
În filmul lui Vlad Petri joacă oricine crede că are ceva de spus şi nu se teme să apară pe sticlă, aşa că pregătiţi-vă să fiţi daţi pe spate de eclectismul alegerilor: cetăţeni turmentaţi, idealişti care vor să îşi înfiinţeze partid politic "pentru că nu se mai poate aşa, dom'le", femei care şi-au scos copiii în cărucior şi ară cu ei pavajul de la Universitate, tineri teribilişti care aruncă roşii în timp ce angajaţii de la Romprest se chinuie să măture strada. Nu este vorba despre două tabere, fiecare vine cu tabăra lui de acasă: jandarmii sînt şi ei năuci şi, în lipsă de alte coordonate, îi bat măr pe unii dintre protestatari, protestatarii şifonaţi sînt decişi să caute dreptatea în instanţă, cei care au fost martori sar ca şi cum ar vrea să fie şi ei admonestaţi. Pusă în oglindă cu Revoluţia din 1989, rebeliunea de acum doi ani este nici mai mult, nici mai puţin decît un delir total, deloc departe de orice înghesuială la promoţia pe care o are nu ştiu ce magazin la tigăi. Protestatarii din Bucureşti, unde eşti? par a fi rezonabili şi destul de maleabili, după cum o arată şi discuţiile purtate de realizatorul filmului cu cîţiva dintre ei, la fel şi cu jandarmii. Meritul lui Vlad Petri este acela de a nu se fi oprit la documentarea unui fenomen întins pe durata a cîteva zile. Un an de zile a mers realizatorul cu camera în Piaţa Universităţii pentru a surprinde reacţia străzii (evenimentele se opresc odată cu referendumul pentru demiterea preşedintelui Băsescu).
Strada, aşa cum reiese ea din acest film, nu are o voce coerentă, nu poate fi redusă la cîteva stereotipii şi nici nu i se pot impune parametri de gîndire. Deşi îi lipsesc coeziunea şi un fel de militantism specific mişcărilor de protest, mulţimii văzute de Vlad Petri nu i se poate reproşa deloc faptul că nu a învăţat, în cei douăzeci şi trei de ani de democraţie, ce înseamnă libertatea de exprimare: un individ îmbrăcat doar în lenjerie pe timp de iarnă se înveleşte cu drapelul, cîţiva cetăţeni turmentaţi sînt interesaţi de starea civilă a realizatorului ("Dacă nu eşti însurat, d-aia eşti aici. Dacă erai, aveai rate la casă şi stăteai la muncă"), o sexagenară îşi exprimă adînca admiraţie pentru fostul preşedinte Iliescu, în timp ce tinerii încearcă să raţionalizeze procesele prin care România a ajuns "în halul acesta": deznădejde, nervi, urale, osanale, cuvinte de ocară, trivialităţi, silogisme şi flirt - găseşti de toate. Aş merge mai departe şi aş compara evenimentele pe care le surprinde Vlad Petri în acest film cu cele pe care le documentează tot el în timpul protestelor pentru Roşia Montană: diferenţa este colosală. Prima tură de contestatari ai sistemului este neinformată, condusă de dorinţa de răzbunare, inaptă să formuleze cîteva cerinţe pertinente, impresionistă, cu puţine răbufniri ale spiritului cultivat. A doua, însă, reuneşte intelectuali, tineri artişti, este o masă de oameni nonviolenţi, scandările au lipici la public, există un instrumentar al mişcării de opoziţie, oamenii sînt bine organizaţi.
O atitudine neutră
Implicarea mass-mediei este şi ea un punct important pe agenda documentarului: cîte bordeie, vorba aceea. Corespondenţii transmit în funcţie de orientarea politică a postului, protestatarii contestă autoritatea televiziunilor şi ba refuză, ba abia aşteaptă să li se ia un interviu. În mulţimea învolburată, însuşi realizatorul filmului devine personaj: pune întrebări, este bruscat, luat peste picior, dat la o parte, întrebat de sănătate din motive obscure şi, în cea mai mare parte a timpului, plouat, nins şi ars de soare ca nimeni altul. El păstrează o atitudine neutră şi e interesat, în primul rînd, de motivaţia oamenilor, vrea să înţeleagă şi nu îl interesează să ofere publicului spectator o anume concluzie. Mi-am dat seama de acest lucru abia cînd am ieşit de la film şi am auzit pe cineva spunînd: "Incredibil, ce popor măreţ şi brav sîntem. Păcat că nu avem noroc". Dincolo de toate luările de poziţie ale spectatorilor, demersul cinematografic al lui Vlad Petri este unul îndrăzneţ şi trebuie apreciat pentru minuţiozitatea şi perseverenţa cu care încearcă să nu lase nimic la o parte. Aş compara acest documentar cu seria de reportaje făcute de echipajul celor de la CNN privind protestele Occupy Wall Street din punctul de vedere al profesionalismului, lăsînd însă la o parte implicarea politică a postului de televiziune amintit mai sus.
De ce este important să avem un astfel de documentar? Din foarte multe puncte de vedere, începînd cu faptul că ne oferă o oglindă fidelă a lumii în care trăim, a felului în care sîntem şi a incoerenţei de care dăm dovadă uneori ca societate. Am descoperit, dincolo de spuma de limbaj a intervievaţilor şi de urletele jandarmilor, o lume aproape mistică: ne e teamă să facem încă o Revoluţie, dar parcă nici nu ne vine să acceptăm situaţia, aşa că venim să prezentăm acest simulacru. Nu există fericiţi, învingători sau învinşi, nu cîştigă şi nu pierde nimeni nimic. Protestul este o combustie spontană care se consumă pe sine într-o delirantă expunere de caractere şi genuri umane.