Nu ştiu câţi aţi apucat să vedeţi filme mai vechi de-ale lui Ozon - La petite mort, Regarde la mer, Sitcom ori Gouttes d'eau sur pierres brulantes (ultimele mai des difuzate de festivaluri). Ştim însă că după Sous le sable încoace toate filmele din filmografia regizorului francez sunt deseori bifate. El are un stil deja al lui şi o senzualitate care atrag.
Acum se întoarce la explorarea universului feminin, prin scene aparent banale, fără istericale, fără efecte sau extravaganţe de filmare. Ba camera lui, cuminte, fără multe mişcări de aparat, doar îşi urmăreşte atentă, clar, frumos, deseori cu amuzată plăcere, de foarte aproape, noua eroină. Filmul de acum, cel mai clar în detalii şi accente, mai puţin ambiguu decât celelalte, mai îndrăzneţ, cu multe scene de nuditate (plastice, deloc vulgare), nu se sfieşte să prezinte fără ruşine şi tabu-uri o meserie despre care încă se şuşoteşte, discriminată, deplânsă.
La fel ca toate eroinele cineastului, şi aceasta de aici trăieşte într-un mediu burghez confortabil şi sigur, de familie bună, fără lipsuri sau frustrări. Ceea ce o deosebeşte însă de Angel Deverell sau de Julie din Swimming Pool de exemplu, este vârsta. Isabelle are 17 ani, este la liceu. Dar în şifonierul ei există deja un portofel burduşit cu sute de euro obţinute din prostituţie. O serie de bărbaţi în vârstă, fiecare cu dorinţele şi meschinăriile sale, dornici de prospeţimea unui trup perfect, în creştere.
Ozon nu vrea să şocheze, nu face morală, nu aduce elogii. Povestea pe care o scrie şi o regizează curge cu frumuseţea ei blândă, stranie, în acord cu muzica retro şi a dulceţei chipului acestei lolite care începe să-şi descopere sexualitatea, zonele erogene, preferinţele. Marine Vacth, la debut, cu chipul ei senzual de nouă Emmanuelle Beart, se oferă bărbaţilor şi camerei cu inconştienţă, cu timiditate, cu precoce perversitate gata de joacă. Este povestea ei, timp de un an, patru anotimpuri care se rotesc uşor pe patru melodii cu versuri şi voce (cum este trendul acum) care explică emoţiile, gândurile şi sentimentele eroinei încă confuze.
Şi povestea lui Ozon este echilibrată, fuge de acrobaţii de alcov sau detalii cu recul. Viaţa tinerei, între camerele de hotel de lux şi sălile de clasă printre colegi, plus acelea de acasă, alături de familia (prea) înţelegătoare, curge ca apa, aşa cum se scurge viaţa la 20 de ani. Pentru că îi cunoaştem umorul şi accentele picante, scenele bizare cu care îi place să-şi umple cadrele uneori Ozon, aştepţi momentul de devoalare, de declic, de seducere, de răbufnire. Seducerea tatălui vitreg - mică tatonare erotică. Însă scena cea mai stranie (şi mai frumoasă, mai neaşteptată, predarea de ştafetă cum este concepută) vine din partea actriţei Charlotte Rampling, colaboratoare perfectă la filmele mai vechi ale regizorului. Ei îi oferă cineastul cireaşa de pe tort, scena cea mai puternică a filmului, prim-planuri izbutite de magică înfrumuseţare. Cerere şi ofertă, nevoie şi curiozitate, două tabere care se dispreţuiesc, dar care au nevoie una de cealaltă pentru o fărâmă în plus de tandreţe, de sprijin.
Filmul, modern, actual, realist, cu call center la purtător pe smartphone, vorbind cu lejeritate despre lucruri care se întâmplă azi frecvent, aduce, în plus, plăcerea viciului, dependenţa. La Belle de Jour de aici şi-a găsit vocaţia. Veţi vedea, toate reacţiile - de la cele ale mamei suspicioase, ale poliţistei, ale prietenei de familie până la cele ale colegilor de clasă nu au stridenţe, totul este fotografiat, redat milimetric. Un fapt de viaţă bine decupat din realitate, cu multe scene senzuale, incitante, pentru toate vârstele. Căci Ozon ştie să ofere o morală pentru fiecare.
Probabil că dacă filmul nu ar fi fost francez, cu limba aceasta care sună atât de bine vorbită, de melodios, şi-ar mai fi pierdut din farmec. O urmărim cu curiozitate pe eroină cum trece cu detaşare din întâlnire în întâlnire, cum vorbeşte despre ele. Şi ar putea să continue aşa până la o vârstă înaintată. Aştepţi declicul în poveste şi în viaţa eroinei, iar acesta pare să fie moartea unui client în timpul actului sexual. Familia află, vine poliţia, încep acum şedinţele la psihiatru. Picul de perversitate apare ca accent în poveste.
Copilei începe să-i placă riscul, camerele de hotel, venirile, deghizările, joaca de-a adultul în hainele mamei, plecările ca mici victorii. Spune mama: "Fata asta are viciul ăsta în ea" ca o sentinţă de neschimbat. Şi Ozon se amuză să aprobe prin câteva cadre cu tânăra zâmbind.
Filmul, dincolo de a fi un frumos exerciţiu de stil, aşa de ademenitor cum este oferit, e şi un semnal de alarmă. Mult mai periculos decât a fost Pretty Woman în anii '90. Aşa cum acela băga în capul tinerelor povestea cu "e bine să te prostituezi, dacă găseşti un Făt-Frumos mai în vârstă şi cu bani", care a făcut ravagii în deceniile de după deceniul 9, acesta de acum vine cu un model uşor credibil, foarte accesibil de pus în practică, foarte tentant. Toată tehnologia, accesul atât de simplu la site-urile erotice sau porno de pe ceas, dacă vrei, intrată în posesia oricui, în special a copiilor şi a tinerilor de şcoală generală transformă filmul în ceva mult mai grav. Pare o sticluţă cu parfum cu apă de roze, dar înăuntru este ceva mult mai urât.
Sigur, ritmul lent, hipnotic, lipsa vulgarităţii sau a vreunui detaliu mai dur, frumuseţea de nimfetă pe catwalk a noii vedete în devenire atârnă greu. Rămâne de văzut cu ce veţi rămâne dincolo de aceste nade. Din punctul meu de vedere, acesta este Ozon-ul cel mai răutăcios. Frumos ca formă, letal în fond.