Amour fou la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, 2014

Noul film al cineastei austriece Jessica Hausner, prezentat la Cannes 2014 în cadrul secţiunii Un Certain Regard, urmăreşte ultima parte a vieţii poetului romantic Heinrich von Kleist, prin intermediul relaţiei lui cu Henriette, soţia unei cunoştinţe. Filmat în cadre fixe, fiecare recompunând cu o atenţie aproape maniacală diverse tablouri din epoca respectivă (primul deceniu al secolului al XIX-lea), Amour fou e o meditaţie asupra iubirii, dar şi una despre vanitate şi egocentrism. În loc să construiască o biografie a artistului, Hausner îl prezintă exclusiv în relaţie cu celelalte personaje, în apariţii mondene sau în cadrul unor întâlniri private, marcate însă de aceeaşi etichetă strictă de adresare şi de comportament. În toate discuţiile - mai întâi cu Marie, verişoara pe care susţine în multe rânduri că o iubeşte, iar mai apoi cu Henriette -, repetă o idee obstinată: vrea să se sinucidă împreună cu femeia adorată, deoarece nu există un ţel mai înalt decât acela de a renunţa la viaţă atâta vreme cât iubirea, cel mai nobil sentiment, se află la apogeu. După ce Marie refuză să dea curs invitaţiilor bărbatului, Henriette devine aproape din senin marea lui iubire. De altfel, filmul alocă cel puţin la fel de multă importanţă acestui personaj, construit - precum von Kleist - în tuşe univoce, ca o femeie aparent banală, care nu sfidează prin nimic parcursul setat de la naştere de către societate. Henriette îşi creşte fiica şi îşi respectă soţul, participă cu seninătate la toate sindrofiile înaltei societăţi berlineze, iar singurele momente în care exprimă ceva într-un mod particular, necalibrat cerinţelor sociale, sunt acelea în care cântă la pian, sau cu vocea, fără a excela, comparativ cu alte soliste ale epocii.

Fascinant la demersul Jessicăi Hausner e modul opac în care îşi surprinde personajele. Nu le conferă niciun fel de complexitate la nivelul reprezentării ideilor sau al trăirilor, actorii fiind ghidaţi spre interpretări monocorde şi statice, devenind elemente în decorul somptuos în care gravitează, dar sugerează prin mici indicii că viaţa lor interioară este infinit mai bogată. Spre exemplu, imediat după ce von Kleist îi declară Henriettei iubirea lui, aceasta cade la pat, suferind de o boală care iniţial e pusă de doctori pe seama unei dezechilibrări spirituale, pentru ca diagnosticul să fie schimbat ulterior, în mod eronat, într-o tumoare la nivelul stomacului, ce ar urma să-i fie fatală pacientei. Actriţa Birte Schnoeink, interpreta protagonistei, rămâne până în final reţinută emoţional, deşi evoluţia manifestărilor sale somatice îi evidenţiază tulburarea. La fel, Christian Friedel, interpretul lui von Kleist, e constant declamativ, exprimându-şi la un moment dat vanitatea de a o elibera pe această femeie din corsetul familiei şi al constrângerilor în care fusese îngrădită până când a început el să-i acorde atenţie.

Iubirea nebună la care face referire titlul filmului nu e ceea ce ar putea să pară la prima vedere, adică nu e una pasională, ci calculată şi rece. Niciunul dintre personaje nu face o clipă vreun gest romanţios, şi nici nu îl atinge pe celălalt, nici măcar ca formalitate. Iar singura dată când e menţionată partea senzuală a iubirii e atunci când doctorul le interzice Henriettei şi soţului ei să "se împreuneze", deoarece pacienta nu are voie să facă efort fizic. De altfel, decizia lui Henriette de a-şi părăsi familia pentru a fugi cu von Kleist vine tot în urma unui raţionament, exprimat de ea într-una dintre întâlnirile lor: având în vedere că nu mai are mult de trăit, îşi poate permite să iasă din rutina de până atunci. Odată decizia luată, gândirea continuă să funcţioneze, protagonista chestionându-şi permanent, până în ultima clipă a vieţii, propriile decizii.

Filmul Jessicăi Hausner nu aduce niciodată sentimentele în prim-plan, deoarece - pare să considere realizatoarea - acestea sunt o nebuloasă imposibil de exteriorizat. Însă, deşi ideile şi gesturile care ascund trăirile, mai curând decât să le exprime, sunt cele aparent explorate în Amour fou, nu există dubii că resorturile lor nu se află la nivelul raţiunii. E fix situaţia opusă universului lui Eric Rohmer - în filmele cineastului francez, personajele vorbesc încontinuu despre sentimente, dar de multe ori e cert că sunt sterpe emoţional; în cazul de faţă, ocolesc cu abnegaţie subiectele de acest fel, dar tocmai pentru că sunt copleşite de trăiri pe care societatea le-a obişnuit să fie ignorate. Până acum nu am văzut un film mai impresionant la această ediţie a Festivalului de la Cannes.

Amour fou
Austria, Luxemburg, Germania 2014
regie, scenariu: Jessica Hausner
imagine: Martin Gschlacht
montaj: Karina Ressler
cu: Birte Schnoeink, Christian Friedel.