Cu demersul de faţă, Ceylan vine şi afirmă, printr-un limbaj filmic impecabil şi care îi e cel mai la îndemână, că naturalismul atât de caracteristic lui poate fi niţel modificat şi, deci, cusut într-un spaţiu chiar mai etanş, deloc citadin - un soi de fortăreaţă, povară psihică. Tocmai de aceea, Ceylan alege ca protagonistul să fie bogat, reflexiv şi educat, dar în acelaşi timp mizantrop şi egoist. Domnul Aydin, un boier modern uşor nebulos, fost actor, actualmente retras în articole pe teme diverse pe care le scrie, e plin de certitudini, dar simte că îmbrătrâneşte, factor destabilizator. Aparentul echilibru interior îi este alterat şi de nişte săteni pe care îi consideră, în mod eronat, prea-nesemnificativi-pentru-a-conta. Nihal, soţia mai tânără, pare calul lui de bătaie, dar Ceylan nu face din ea o martiră. Nicidecum - ea are izbucniri violente şi ilogice-la-o-primă-vedere, provenite din traume trecute, dezvăluite într-un ritm temperat. E genul de femeie greu de perceput precis, pentru că s-a dezvoltat într-un climat impropriu, care i-a alterat firea. Ce o mai ţine alături de soţ e siguranţa financiară, pentru că altminteri percepe în mod cumplit propria plafonare. E fricoasă şi prea slabă pentru a face o schimbare drastică. Aydin e exasperant cu raţionalitatea-construită-ca-mecanism-de-apărare, trăsătură care totuşi nu îl lipseşte de conflicte, minore doar în aparenţă, atât cu ea cât şi cu sora lui recent divorţată, o fiinţă destul de cenuşie, care a trăit în umbra fratelui-presupus-excepţional, de fapt fixist şi cam prea autoritar. Cei trei nu sunt de acord nici în privinţele cele mai banale şi dezbat, de multe ori pătimaş, dar în van, teme mari. Sunt reluate aceleaşi frustrări - în ideea în care înţelegem că ciclicitatea existenţială tensionată a început cu mult înaintea timpului filmic.
Tocmai pentru că nu mizează pe un discurs-rezultat împăciuitor, Kis uykusu / Winter Sleep se detaşează de tot ce înseamnă şablon comercial şi, prin urmare, vine în contra ideii că o situaţie, ca să-şi justifice prezenţa cinematografică, trebuie neapărat să o modifice pe alta. La fel ca în Unchiul Vania, oamenii polemizează fără un scop imediat. Ei nu fac altceva decât să aducă în discuţie idei, prin care au naiva convingere că pot modifica judecata celorlalţi, la fel de încăpăţânaţi. Jos, în satul stâncos şi sterp, sărăntocii sunt aşa pentru că asta e natura lor; e un dat cu care par să se fi resemnat. Sunt prea hăituiţi să îşi poată îmbunătăţi situaţia, să poată avea momente de reflexivitate, să evolueze - chit că au o inteligenţă nativă plină de o profuzime tipic rurală, dar necultivată. În scene cheie, ei ating involuntar, fără să o caute neapărat, o esenţă mai însemnată decât cea din meciurile intelectualilor. Însă, orgoliul lor obtuz provenit dintr-o ancestrală lipsă de educaţie, îi ţine pe loc. Prefăcutul va fi în continuare astfel; la fel colericul, ajuns de multe ori şi beţivan.
Fiecare personaj (re)acţionează cum ne-am aştepta, însă fără ca filmul să fie văduvit de lipsa neprevăzutului, iar pe măsură ce conflictele ies la iveală, trăsăturile înrădăcinate le sunt potenţate. Aydin nu este, de fapt, înţeleptul suprem care are un sistem de valori pe care îl urmează orbeşte - aşa cum niciunul dintre personaje nu posedă trăsături providenţiale. În esenţă, fiecare dă dovadă de liniaritate comportamentală în propriul fel, numai că lipsa de consens creează o tensiune extenuantă, pe cale să facă implozie. Ceylan izbuteşte să conducă situaţia cu o fluiditate debordantă, să vorbească despre natura umană, diversitatea şi nuanţele ei contradictorii, iar Kis uykusu / Winter Sleep devine astfel un obiect sensibil, mereu valabil, suspendat în timp şi spaţiu.