Până una-alta, ambele filme de mai jos au fost atât de diferite ca experienţă de vizionare şi au corespuns unui număr atât de mare de gusturi, încât n-ar fi corect să dăm verdicte generalizante în funcţie de emoţii şi impresii. Poate ar fi bine să vedem exclusiv raportul între ceea ce era clar că voiau să transmită filmele şi ceea ce au transmis cu adevărat. Raportul între intenţie şi realizare.
Peştele şi pisica / Mahi va Gorbeh (r. Shahram Mokri, Iran, 2013). Bazat pe fapte reale. Câţiva tineri îşi instalează corturile pe malul unui lac, cu ocazia unui festival de ridicat zmeie. Nu departe se află un fel de restaurant-epavă, ai cărui bucătari folosesc carnea de om ca materie primă. Treptat, bucătarii dau târcoale printre corturi, cu gândul la noua "pradă", în timp ce tinerii îşi umplu timpul povestind, montând corturi, hoinărind.
Asta e, practic, tot ceea ce pare că se întâmplă în film. Spun "pare" fiindcă în fundal se aud urlete, apar şi dispar personaje bizare, găseşti indicii de crime. Tot timpul simţi că o acţiune mult mai importantă se petrece în alt loc decât cel pe care-l filmează camera. De fapt, de la bun început crezi că urmează un horror greu de suportat, cumva pe linia subiectelor din scabroasele Calvaire şi seria Wrong Turn: pădure terifiantă; muzică de tăişuri metalice; locuri noroioase; unghiuri de filmare din spate, de la nivelul picioarelor, de după copac; cadre-supriză. Pe scurt, găseşti aici tot ceea ce e "capcană" de receptare în filmele de groază. Nu vei vedea, însă, nici o picătură de sânge; totul e sugestie. Suspansul e construit prin amânare, prin folosirea inofensivului neliniştitor.
Filmul lui Mokri are, însă, o structură care rupe încontinuu această coerenţă a suspansului. Acţiunea e constant reluată de la început, dar întotdeauna din alt loc şi din perspectiva altui personaj. Au loc încrucişări de situaţii, punând în primplan ceea ce înainte era în plan secundar. Lucrurile sunt şi mai greu de "înghiţit" fiindcă totul e filmat dintr-un singur plan-secvenţă (adică nu există întreruperi de filmare de la început până la final) şi ai senzaţia că ceea ce vezi pe ecran este timp real, cronologic. Când, de fapt, timpul narativ e complet fracturat, tocmai datorită acelor reluări de acţiune care pun accentul mereu pe altceva şi te induc în eroare.
În plus, la pol opus faţă de detaliile horror sunt nesfârşitele dialoguri între tineri, care pălăvrăgesc despre orice: zmeie, corturi, iubire, drame personale, literatură, sănătate, jurnalism. Dar există un dezechilibru major între planul acestor dialoguri psihologizante şi planul scenelor horror. Ambiental, da, efectele sunt atinse şi ieşi de la film cu capul încărcat de idei şi cu stomacul strâns de suspans. Dar e genul de structură care, dacă ai mai fi introdus sau scos zece scene, ar fi rămas la fel. Ceea ce nu e OK. Suprarealist, dadaist, postmodern - îi poţi spune cum vrei -, filmul pierde controlul narativ în goana după efecte. După acel exclusivist discurs despre cinema, pentru că filmul n-are vreun mesaj, nici măcar subînţeles. E discurs despre discurs. Sunt multe scene inutil de lungi, care pierd ritmul şi îţi abat atenţia înspre nimicuri de teatralitate cotidiană de dragul naturalismului. Dacă ar fi să recomand acest film, aş face-o cu juma' de gură. Da, încearcă ceva extrem; o să vezi nişte actori care rezistă ireproşabil timp de două ore cât durează planul-secvenţă. În orice caz, cine merge să-l vadă a doua oară e un erou.
Filmul a avut două proiecţii şi e posibil să nu mai ruleze. Urmăreşte www.tiff.ro pentru eventuale modificări de program.
Qoud erat demonstrandum (r. Andrei Gruzsniczki, România, 2013). Suntem în anii '80, când un matematician vizionar încearcă să-şi facă auzită vocea peste hotare. Securitatea, însă, frânează elanul tânărului, intrând în viaţa lui prin prieteni-informatori, strategii de intimidare, şantaje emoţionale. Simultan cu această spionare, povestea dezvăluie relaţia incipientă de iubire dintre matematician şi o tânără membră de partid, care vrea să plece pentru totdeauna în străinătate, la soţul ei. Într-un plan secundar apare şi ofiţerul de Securitate care orchestrează toate aceste situaţii - un ins glacial, meticulos, teribil de scrupulos. Poate cea mai mecanică figură dintre securiştii pe care i-am văzut până acum în cinema-ul românesc.
Generic, ca sinopsis detaliat, filmul e încă unul din acele portrete ale epocii ceauşiste, reflectate cu amărăciune în viaţa de zi cu zi a românului. Dar nu depăşeşte valoarea unei poveşti pe care ţi-ai putea-o închipui singur, ţinând cont de acele câteva indicii (românul vizionar, sistemul, securistul zelos, soţia nesigură pe propria viaţă). Din păcate, povestea este obositor de previzibilă, inclusiv în detalii, neajuns care e accentuat cu aproape fiecare schimb de replici. Dialogurile scad dramatismul, îl diluează în loc să-l amplifice, iar planurile paralele ale acţiunii (cu personajele lor) alternează şters, făcându-te uneori să uiţi de celelalte personaje, inclusiv de cel principal. Sunt deranjante şi câteva scene în care personajele (mai ales securistul, aici jucat de Florin Piersic Jr.) face exces de glacialitate şi trag tonalitatea filmului undeva în zona de statism a filmelor lui Nicolaescu.
Dincolo de asta, alb-negrul filmului e mai mult formal; imaginea putea la fel de bine să rămână color cât timp în acel alb-negru nu există o miză estetică profundă, cum este, de pildă, în Moromeţii lui Stere Gulea sau Năpasta lui Alexa Visarion. Qoud erat demonstrandum, prin însuşi titlul preţios pe care mulţi vor trebui să-l caute pe net pentru traducere, e film contemporan doar pentru că a fost creat în 2013. Altminteri, el intră cu succes în zona filmelor de altădată, ca stil, ca vitalitate, ca frescă a trecutului, mai importantă decât însăşi acţiunea...
Filmul mai rulează vineri, 6 iunie 2014, ora 15.30, la Cinema "Florin Piersic".
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2014 aici..