Sweet Charity e un musical fermecător care se bazează pe filmul lui Bob Fosse din 1969 (iniţial spectacol pe Broadway). Spectacolul urmăreşte povestea unei dansatoare care nu renunţă la visul său de a găsi iubirea / fericirea, în ciuda nenumăratelor dezamăgiri cu care se confruntă. Părăsită dramatic (sau comic) de iubiţi, certându-se sau împăcându-se cu colegele de la locul său de muncă "ruşinos", blocată în lift alături de timidul Oscar, urmărită de poliţie după ce a luat parte la o întâlnire spirituală mai puţin convenţională, Charity păstrează o seninătate şi un optimism molipsitoare. Spectacolul e prezentat în două versiuni, care diferă prin câteva modificări legate de distribuţia rolurilor, însă imaginea de ansamblu rămâne, categoric, aceeaşi.
Elementele de decor rezonează foarte bine cu piesele muzicale interpretate, o parte din atmosfera de cabaret invadând şi spaţiul publicului (mai multe mese luminate de câte o mică lampă roşiatică sunt aşezate printre spectatori). Oglinzi mobile (de aprox. 2 m înălţime) sunt creativ folosite de actori pentru a construi diferite spaţii (o cameră, un dulap, un lift etc.) sau pentru a face trecerea la o scenă la alta, completând efectul vizual şi prin introducerea unui joc de lumini. Dat fiind faptul că avem de-a face cu un musical, trebuie menţionat faptul că în interpretarea pieselor muzicale actorii arată calităţi vocale impresionante (Ioana-Maria Repciuc, Bianca Pintea, Alexandra Duşa ş.a.) şi, de ce să n-o spunem, o dicţie bună a limbii engleze (deşi replicile sunt în limba română, piesele muzicale sunt interpretate în formatul original în limba engleză - e vorba de melodii celebre precum Hey Big Spender, If my friends could see me now, I'm the Bravest Individual etc.). Cu alte cuvinte, Sweet Charity se dovedeşte a fi o experienţă vizuală şi muzicală totală. Coregrafia este realizată de Bordas Attila şi Conf. Univ. Dr. la Academia de Muzică "Gheorghe Dima" , Cluj- Napoca, Livia Guna, iar îndrumarea muzicală de Conf. Univ. Dr. la Facultatea de Teatru si Televiziunea, U.B.B. Cluj, Incze Katalin.
Într-un cu totul alt registru, spectacolul Părinţi şi copii recreează atmosfera, adesea tensionată, dintr-un mic orăşel american din perioada anilor '50. Copiii sunt, de fapt, adolescenţi, în acest detaliu constând o parte importantă a poveştii. Personajele sunt prinse în jocuri ale iubirii la diferite niveluri de maturitate şi chiar de moralitate; se ajunge astfel la teme precum sex, gelozie, şantaj, viol, avort, sinucidere, poate cel mai puţin la dragostea propriu-zisă. De altfel, spectacolul se bazează pe cartea lui Grace Metalious, Peyton Place, volum care la apariţia sa în anii '50 a fost dur criticat ca urmare a numeroaselor probleme de moralitate pe care le ridică şi la care textul se raportează cu (o deranjantă, la acea vreme) indiferenţă. Întreaga reţea de relaţii care se construieşte (între adolescenţi, între adolescenţi şi părinţi, între adulţi) contribuie la conturarea fiecărui personaj în parte, scoţând la iveală trăsături şi adevăruri ascunse. Nu trebuie însă ignorat nici comicul anumitor situaţii cum ar fi discuţia naiv-adolescentină despre sex dintre Allison şi Norman (personaje foarte interesante, admirabil interpretate de Boglarka Veligdan, respectiv Ciprian Nicula), comentariile acide ale lui Nellie sau jocurile erotice în care Betty îl atrage pe Rodney. Alternanţa dintre momentele dramaticele şi cele comice are însă un caracter omogen, continuitatea narativă nefiind întreruptă decât într-o singură scenă care se distinge prin formă şi conţinut de toate celelalte. Este vorba de un moment mai degrabă oniric în care lumina e pală, muzica de o modernitate care depăşeşte cu mult gusturile anilor '50, iar pe scenă are loc un dans dionisiac (orgiastic) - dansatorii sunt îmbrăcaţi fie extrem de sumar, fie în haine de piele strâmte. Întregul moment reprezintă o reinterpretare simbolică a relaţiei dintre Rodney (cel care "visează" acest moment) şi Betty. Merită amintit şi faptul că trecerea de la o scenă la alta se face pe melodia My special angel a lui Bobby Helms (care devine un fel de theme-song cu valenţe ironice a întregului spectacol), iar spaţiul disponibil este exploatat la maximum în condiţiile în care se va folosi atât interiorul cât şi exteriorul sălii Radu Stanca.
În sfârşit, 1642 este un spectacol de Commedia dell'arte (realizat după un scenariu propriu) care prin câteva elemente auto-reflexive (de-a dreptul postmoderne) devine în egală măsură un spectacol despre Commedia dell'arte. De fapt, totul începe cu imaginea unei trupe de actori din sec. XVII care transformă rapid o căruţă în scenă odată cu apariţia publicului şi-şi încep spectacolul. Abia în interiorul acestei prime rame narative apar celebrele personaje Arlechino, Pantalone, Dottore etc.
În mod evident, situaţiile comice sunt cele care predomină, semnificative fiind aici discursurile pseudo-ştiinţifice despre zbor ale lui Dottore (interpretat de Lavinia Pele) sau avântul cavaleresc al lui Alexis/a (Alexandra Duşă). Acţiunea se menţine una dinamică prin diversitatea interacţiunii dintre personaje, momente acrobatice, prezenţa unui găini vii pe scenă la un moment dat, şi, mai ales, prin intervenţiile de tip post-Commedia dell'arte care schimbă (uneori complet) registrul prin introducerea unei perspective de ansamblu, o perspectivă "exterioară" venită chiar şi din sfera istoriei teatrului.
Descarcă programul festivalului Galactoria 2014 aici..