Din tutun se întrupează speranţa - Ce nemaipomenită aiureală! la festCO, 2014

La Gala Premiilor UNITER 2014, Premiul pentru Cel Mai Bun Actor în Rol Principal a fost câştigat de Cornel Răileanu pentru rolul Personajul din spectacolul Ce nemaipomenită aiureală! de Eugen Ionesco, montat de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional din Cluj. La Festivalul Comediei Româneşti festCO 2014, Marele Premiu al Juriului a fost oferit spectacolului Ce nemaipomenită aiureală!. Acesta e palmaresul cu care se laudă piesa clujeană care şi-a avut premiera în octombrie 2013 şi care a vizitat Bucureştiul acum o săptămână (30 mai 2014), cu ocazia festCO 2014.

Fiecare reprezentaţia bucureşteană a unui spectacol de Purcărete montat în provincie are parte de un prolog fastuos. În foaier şi în sală, ochiul curios descoperă cu mare bucurie chipuri legendare. Spre pildă, în sala Operei ce se pregătea să privească şi apoi să ovaţioneze ionescianul mai sus-amintit au luat loc, printre alţii, Lucian Pintilie, Andrei Şerban şi Marie-France Ionesco! Piesele lui Purcărete sunt printre puţinele ocazii de a-l vedea în carne şi oase pe creatorul Balanţei şi al Revizorului.

Şi cortina s-a ridicat. Şi a urmat un Purcărete de referinţă, unul dintre cele mai bune spectacole ale sale din ultimul deceniu. În jurul chipului candid al Personajului azvârlit în miezul unor evenimente când banal-isterice, când grandios-burleşti, Purcărete construieşte o ţesătură halucinantă de feţe, voci, trupuri, sunete, imagini, metaforă deplină a harababurii ce domneşte deopotrivă asupra lumii domestice de pe scară unui bloc şi asupra lumii în revolta de pe străzile unui mare oraş.

Duo-ul Ionesco - Purcărete ne oferă un prim act în balamucul ce cuprinde apartamentul proaspăt cumpărat de un Personaj prea slab pentru a se împotrivi desantului vecinilor barbari, un al doilea în care Personajul mănâncă şi bea netulburat de rivulutia ce aruncă în aer strada, trecătorii, bistroul şi un al treilea în care patul amorului dintre Personaj şi Chelneriţă virează dulce înspre moarte.

Nu e nimic de înţeles din personalitatea schizoidă a vecinei cu căţel şi pofte nesatisfăcute ori a vecinului rus cu picior amputat şi discurs OTV-ist, nu e nimic de sperat din pseudo-revoluţiile înecate în sânge, alcool şi rock ce destramă ipocrizia vechiului pentru a instaura anarhia noului. Nu e nimic de păstrat din amintirile şi reperele tinereţii, nici măcar numele marilor iubiri, nu e nimic de opus curgerii nisipoase a timpului dinspre nicăieri către niciunde. Se dezmembrează, pe rând, societatea, lumea, omul, viaţa, timpul. În agonie, totul îşi pierde sensul (dacă l-a avut cândva!) şi apoi nu mai rămâne nimic.

Acelaşi personaj jucat de mai mulţi actori ce fie repetă aceleaşi replici, fie îşi fură unul altul replicile, fie unul mimează, pentru ca celălalt să rostească. Aceiaşi (excelenţi!) actori interpretând multiple personaje, de fapt, mai multe fragmente de personaje. Aceeaşi amintire jucată de mai multe manechine (sunt câteva zeci pe scenă!). Pe măsură ce timpul distruge, manechinele şi actorii devin totuna. Un poliţist înşurubează capul unei manechin descompus de luptele de stradă, îi face masaj cardiac câteva zeci de secunde, renunţă, îi deşurubează capul şi îi proclamă decesul.

Cioburi de frumuseţe sonoră: muzichiile clasice alese de Vasile Şirli (cu precădere în actul secund), paşii pe podeaua scenei ai Personajului rămas, în fine, singur în actul prim. O unică insulă de speranţă: fumul ţigărilor lăsate să ardă de Purcărete între buzele lui Cornel Răileanu. Fumul ajunge să înece plămânii mai debili ai spectatorilor. Fumul se caţără pe spinarea aerului şi desface paranteze în curgerea de niciunde înspre nicăieri. Când izbucnesc aplauzele, izul de tutun e singura dovadă a existenţei vieţii. Pe scenă şi pe pământ.