O... ţară - O... ladă la FestCO, 2014

În anii din urmă, Alexandru Dabija pune lupa pe România momentului prin intermediul câtorva dintre marile texte scrise în România ultimului secol şi jumătate: Absolut!, Capra cu trei iezi şi Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? la Act, O scrisoare pierdută la Comedie, Două loturi la TNB, C.F.R. - Cometa, copilul şi căţelul şi Titanic vals la Odeon, şi, pentru a opri enumerarea doar la câteva dintre ele, O... ladă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ (prezentat la Bucureşti în cadrul Festivalului Comediei Româneşti festCO 2014).

Dramatizări, re-scrieri sau redări fidele ale textului, toate spectacolele de mai sus aduc pe scenă diagnostice vechi cât secolul pentru boli de care ni se pare că ne-am îmbolnăvit de curând şi de care nu mai ştim cum să ne vindecăm. Cu toatele sunt îmbibate de umor negru şi hohot neiertător, parte din ele sunt marcate de amuţitoare accente de disperare vecină cu cinismul şi resemnarea, altele machiază chipul hâd al adevărului în tonuri absurd-suprarealiste, pentru ca la ieşirea din sală, fiecare dintre spectatorii lor să descopere, undeva, în dosul rictusului de spaimă ("Chiar aşa suntem???"), un sâmbure de speranţă.

Dabija ultimilor ani face, în teatru, ce fac Puiu, Mungiu şi Porumboiu în cinema de mai bine de un deceniu: ne vâră în faţa ochilor oglinda şi înainte să ne prăbuşim de cele văzute în dânsa ne şoptesc ceva despre aripile de care, din prea multă minciună, auto-amăgire şi rostogolire în mocirlă, aproape că uitasem. Dabija citeşte genial în lumea satului, cei trei preferă atmosfera micilor şi marilor oraşe.

O... ladă e un melanj delicios între Punguţa cu doi bani, Fata babei şi fata moşului, ingeniozitatea Genţianei Ionescu (dramatizare), inventivitatea fără sfârşit a Adei Milei, talentul şi omogenitatea excelentei trupe a Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ şi, evident, Dabija. Un mort, un cocoş, un pom, un cuptor, o fântână, un câine, o fată rea şi cam punkistă, o fată bună şi cam ingenuă, un moşneag slab, o sfântă pofticioasă, un copil burtos, multe, foarte multe babe. Un brici, o masă pe care şade mortul, lumânări, lăzi. Mai lipseşte doar preotul (Dabija din O umbră de nor?).

Conform tradiţiei (măcar de la Creangă încoace), fata cea muncitoare, săritoare şi ascultătoare e invidiată, afurisită şi alungată. Reuşeşte prin alte părţi, alege o ladă şi se întoarce acasă să îi reverse bogăţiile asupra părinţilor meleagurilor copilăriei. De ce? Greu de spus.

Conform tradiţiei, fata cea leneşă, indiferentă şi obraznică e bârfită, dar îngăduită, ironizată pe la spate, ignorată în contact direct. Enervată de succesul surorii sale vitrege, pleacă pe urmele ei. Cum-necum, face rost de o ladă şi se întoarce acasă să îi reverse bogăţiile asupra părinţilor meleagurilor copilăriei. De ce? Greu de spus.

Lada primei fete e mică, pictată de mână, discretă, elegantă. Lada celeilalte fete e mare, acoperită de becuri stridente, kitschoasă. În prima ladă, se găsesc bogăţii. În a două ladă, se află mortul.

Zi după zi, deschidem doar capacele sicrielor în care îngropăm de-a valma tradiţiile, omenia, respectul valorii, adevărul. De le-am permite celor buni să-şi deschidă lăzile...