Filmul urmăreşte călătoria unor tineri dinspre Guatemala spre Mexic, cu Statele Unite ca destinaţie. Şi e extrem de bun în felul în care construieşte odiseea acestor tineri, în modul în care prezintă realităţile sociale din spaţiile vizitate, totul cu un firesc dezarmant, un firesc în care prezentarea devine şi analiză critică, un firesc în care rostirea e şi sentiment şi adevăr, în care imaginea e şi mediu lingvistic şi realitate: prin felul în care întîmplările relaţionează cu visurile personajelor, prin felul în care comunică unele cu altele şi toate cu peisajele-cadru ale derulării acţiunilor.
Personajele sînt sudate de lumea din care provin - la un moment dat, într-un vagon de tren marfar, în Mexic, un tînăr fugit din Guatemala de cîţiva ani vorbeşte despre dorul de ţară, parte din discursul de seducere a cetăţenilor transfugi pe care îi va preda unui interlop; atunci cînd începe discuţia, ca spectatori, deja sîntem conştienţi de legăturile dintre oameni şi glie - în cuvinte sună destul de pompos-clişeatic afirmaţia asta, însă pe ecran ideea de patrie, afinitate şi loc creşte foarte natural datorită modului în care e construit filmul: despre personaje nu vorbesc numai acţiunile lor, ci vorbeşte natura, ca parte integrantă din sufletul personajelor; un suflet pe care-l descoperim în mişcările lor, în felul în care visează, totul în culori vii, culori pe care spaţiile lumii lor deja le conţin... şi, în acelaşi timp, acelaşi suflet în culorii vii e manipulat şi pe parte dintr-o manipulare (discursul seducător al tînărului din tren) în urma căreia, ca personaj prins în istorie, pierzi tot ce ai mai de preţ. E un melanj copleşitor între viu şi precar, între somptuozitatea naturii, care debordează de formă şi culoare, şi sărăcia, mizeria socială vizibilă imediat ce ne apropiem de ceea ce obişnuim să numim civilizaţie, în acelaşi timp în care conştientizăm că această civilizaţie are, totuşi, suflet. Şi, din nou, în orice fel de alăturare şi contrast ne-am afla în interiorul lumii de pe ecran, nimic nu ţipă, nimic nu e tuşat, orchestrarea lumii şi sensurilor posibile în această lume fiind exemplare.
Realitatea deschide colivii la fiecare pas, pe unele le ocoleşti, dintr-unele scapi, uneori drumul ţi se înfundă. Filmul vorbeşte despre visuri şi bariere (în acelaşi timp în care vorbeşte despre şi arată o mulţime de alte lucruri) şi rămîne vibrantă imaginea unuia dintre băieţi privind printr-un gard de plasă o autostradă suspendată. Îl desparte un centimetru de vis, dar e centimetrul ăla pe care îl ratăm mulţi dintre noi în viaţă. Centimetrul ăla care face diferenţa între succes şi ratare, între rafinament şi mediocritate, e pasul acela necesar, pentru care avem toate condiţiile, capacităţile, poate, dar pe care nu reuşim să îl facem.
Imaginea unei ninsori în noapte (sau pe un fond negru, ruptă de orice real) e un leitmotiv al filmului. O treabă ruptă de context şi, pas cu pas, preţioasă. Însă atît de bine rezolvată estetic (prin joc - tinerii privesc într-o vitrină un trenuleţ care trece prin văi şi munţi; şi vis - secvenţa care închide filmul, unde visul e filmul, e realitatea, e un ceva greu de numit - mai ales în raport cu tot ce va fi fost pe ecran - altfel decît arta), încît, din nou, deschide minţii o cale de acces spre nebănuitele cotloane ale existenţei, o cale în care esteticul şi preţiosul devin ele însele moduri naturale de a construi cinematografic şi de a rosti realitate.
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2014 aici..