La prima proiecţie a lui Blind am ales Bălănescu Quartet (cu o istorie foto realizată de Marius Mîndruţău pe FilmSense) şi, a doua zi, cînd a fost redifuzat în festival, am ales să văd Sfîntul GRA. Acesta din urmă nu e un film atît de mare precum ar sugera Leul de Aur luat la Veneţia. Dacă ar fi fost în competiţie la Astra Film în Sibiu ar fi fost între cele bune, însă am văzut acolo şi filme mai bune. Oricum, într-un festival de documentar şi documentar antropologic s-ar fi potrivit mult mai bine decît într-o competiţie a unui festival precum cel de la Veneţia, unde, pînă în 2013, erau remarcate numai ficţiuni. În acest sens, prin documentarul acesta, cei de la Veneţia pare că au descoperit roata deja inventată în festivaluri de profil cu o istorie însemnată, precum cele din Moscova sau Salekhard din Rusia, Viscult din Finlanda, Gottingen în Germania, Parnu în Estonia sau Sibiu, la noi.
Despre primele proiecte văzute în Competiţie am discutat în acest text. În mare măsură istorii dezamăgitoare, în care cinematograful e un teren de joacă arid, pe care nu creşte mare lucru. Lucrurile s-au schimbat, însă, în urma zilei de miercuri, 4 iunie 2014, cînd au intrat în program cele mai bune filme ce vor fi fost în întrecere. Mahi va gorbeh / Peştele şi pisica, un film iranian, şi Quod Erat Demonstrandum al lui Andrei Gruzsniczki.
Peştele şi pisica, realizat de Shahram Mokri, e un tur de forţă (cinematografică). Atît din perspectiva producţiei - plan-secvenţă, coregrafiere impresionantă a actorilor prezenţi pe ecran, imagine şi design sonor deosebite, - cît şi din perspectivă narativă - scenariu bun, dialoguri naturale, o bună proporţionare a suspansului printr-un melanj de mister şi realitate (realism) ritmat cu tact, orchestrat cu măiestrie. Regizor cu viziune temeinică, aşadar.
Din debutul filmului, un cartonaş infromează spectatorul în ceea ce priveşte realitatea din spatele istoriei de pe ecran. Şi îl informează enervant de detaliat, impresia imediată fiind aceea că deja e totul servit pe tavă şi că nu mai e nimic de cîştigat din urmărirea conjuncturilor în care au fost posibile cele enumerate pe cartonaş. Un restaurant, mîncăruri servite acolo în care era folosită carne umană. Însă filmul porneşte pe un alt drum, deloc comod (pentru autor, cît şi pentru spectator), acela al neangajării înspre o detaliere a canibalismului şi a modului în care canibalismul (sigur, involuntar, dacă vorbim de clienţii acelui restaurant) a fost posibil. Nu urmărim vărsări de sînge, nici un festival culinar în care carnea de om e ingredient principal. Ci o meditaţie asupra unui posibil crepuscul al umanităţii... dar fără cuvinte mari pe ecran.
Filmul invită la discuţie, la dialog inteligent, nu la efuziuni puerile. Nu are luciditatea reflexivă a unui La jaula de oro, însă e un film (foarte) bun - şi această afirmaţie nu e una contextuală, un rezultat al comparaţiei acestui film cu contracandidatele sale la trofeul Transilvania. O meditaţie asupra fragilităţii vieţii, asupra posibilităţii sau încercării de a fi raţional într-un mediu (om / natură) în care şi iraţionalul e (şi el) actor principal; despre iubire, decizii, fatalitate, toate privite prin prisma unei ciclicităţi amorsate (reale şi real-cinematografice), gata oricînd să izbucnească. Totul coordonat de un geniu rău care se află în spatele istoriei, la care unele personaje ajung în mod direct, fizic, căruia alte personaje doar îi simt prezenţa apăsătoare. Ca natură (şi avem prinse în film unele imagini de un impresionant sumbru poetic), ca natură umană (vorbire inteligentă, manipulare, dar şi ruşine de a spune nu, bun simţ care acţionează în defavoarea ta). Un fel de Mistery Man din Lost Highway, unul care lucrează mai mult psihic (prin gînd şi emoţie) decît fizic (cu arme şi pumni).
Quod Erat Demonstrandum. Nu vreau să spun că e un film necesar, că valoarea sa nu stă în faptul că abordează o temă mai puţin vizitată în relaţie cu regimul dictatorial românesc dinainte de 1989 - cum au trăit intelectualii perioada ultimă a acestui regim. Valoarea filmului e vizibilă în grija cu care a fost reconstituit mediul personajelor, în atenţia acordată acestora, ca încercare de a obţine firescul unor vieţi plasate în ambele tabere şi ca încercare de a le valida (uman, contextual) opţiunile.
Alb-negrul filmului - dincolo de replica lui Sorin, că ori se uită la un televizor color, ori la unul alb-negru, realitatea (lumii lor) e aceeaşi - poate ridica anumite probleme. Filmul evită ca poveste glamour-ul unor pelicule similare tematic - cum e Das Leben der anderen - însă, prin acest alb negru artizanal, cineva ar putea considera că îl recuperează ca povestire. Eu cred că Gruzsniczki evită acest lucru. Filmul operează într-un alt registru, unul instituit de titlu şi de istoria la care se raportează, peste care vor fi trecut aproape treizeci de ani. E ca un paradox, unul instituit de folosirea indicativului imperfect, printr-o expresie din latină, folosită în mediul universitar. Demonstraţia - istoria - e(ra) deja demonstrată (e întotdeauna deja demonstrată), iar acest întotdeauna deja este alb-negrul peliculei, demonstrativul, impunerea asupra receptorului, vocea profesorului care permanentizează prezentul (, dar) cu conştiinţa faptului că prezentul deja a fost şi deja va fi fost. E ca o despărţire de realism ca expunere cinematografică (culorile şterse din 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile exprimînd epoca realist), în acelaşi timp în care povestea expusă e realist construită. Ofelia Popii, Sorin Leoveanu, Dorian Boguţă şi Florin Piersic Jr. sînt excelent prezenţi în personajele pe care le interpretează. Nu e un film atît de greu precum ar putea părea după temă sau alb-negru. E must-see-ul românesc al anului 2014!
Cu filmele din ultima seară de proiecţii din Competiţie ne-am întors într-o zonă cinematografică mai modestă. Viktoria, filmul Mayei Vitkova, cam două ore şi jumătate ca întindere, are clipe bune, de un teribilism cinematografic benefic, în genul celui întîlnit şi la Cristian Nemescu în California dreamin' (unde săreau capacele canalelor şi ţîşneau apele, oraşul pulsa pe ritmul iubirii personajelor). Şi aici, ca şi la Nemescu, imaginile respective sînt frumoase, fură ochiul. Dar aici sînt duse cu obstinaţie într-un registru poetic care, odată pus în balanţă cu imaginile de arhivă din perioada regimului comunist bulgar, odată pus în balanţă cu privirea ironică a autorului înspre acele vremuri (scena naşterii Viktoriei, de exemplu, maimuţărelile ei la şcoală), creează un contrast prea artificial pentru a ajuta filmul să funcţioneze ca dramatism, ca prindere-a-spectatorului-în-poveste. După o vreme nu îţi mai pasă de personaje şi, astfel, nici de film.
Still Life al lui Uberto Pasolini (unul dintre producătorii lui Full Monty) e un film construit cu sensibilitate şi înţelegere pentru oameni. Însă nu intenţiile lăudabile dau calitate unui proiect, ci transformarea lor în cinema. Filmul urmăreşte povestea unui domn, John May, angajat al unui district londonez, însărcinat cu asigurarea funerariilor şi găsirea rudelor apropiate ale persoanelor care mor singure. Realizat cu atenţie deosebită la detalii, de la cum intră culorile pe ecran, la cum e distribuită muzica în banda sonoră - totul în crescendo -, filmul nu depăşeşte, totuşi, stadiul de proiect omaginal destinat umanităţii, dar uneia înţelese destul de convenţional, încît permite, ca supremă afişare a iubirii faţă de semen, o secvenţă în care spiritele celor de care s-a îngrijit May vin să îi mulţumească acestuia într-o clipă de cumpănă.
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2014 aici..