Street theatre - Bucureşti, unde eşti?

Cu ocazia intrării în circuitul cinematografic a dezamăgitorului său documentar despre manifestaţiile stradale bucureştene din 2012, Bucureşti, unde eşti?, talentatul cineast independent Vlad Petri povestea franc că a pornit cu intenţia de a face un "film foarte revoluţionar" (în primele două luni de proteste anti-Băsescu şi anti-Boc, el s-a aflat zilnic în Piaţa Universităţii), pentru ca în faza de montaj, nemaiştiind cum să structureze materialul, să sfîrşească prin a acorda întîietate dimensiunii de spectacol a protestelor. O soluţie comodă, căci favorizează o receptare autocomplezent-conservatoare, în care clişee despre caragialism şi despre mad-city-ul-în-care-fiecare-cu-propriii-sticleţi-din-cap (a se vedea, de pildă, cronica Oanei Prisăcariu din Observator cultural), sau despre o naţie "îmbolnăvită profund de comunism", ajunsă să semene cu "un spital de nebuni" (Iulia Blaga pe Hotnews), înfăşoară elogii la adresa echidistanţei lui Petri - a abordării lui "antropologice", cum o numeşte Blaga, sigură pe prejudecata post-'89 că această abordare e prin definiţie "mai captivantă" decît ar fi putut fi un documentar militant. Mai modest, sinopsisul pus de realizatori la dispoziţia presei nu vorbeşte despre antropologie, ci doar despre o focalizare la firul ierbii, despre o portretistică preocupată de ceea ce e "intim, personal". Din păcate, o parte din acest human interest - promovat, în faza de montaj (80 de minute de proiecţie alese din circa 60 de ore de material filmat), ca principal criteriu de selecţie - e de factură limitat-pitorească: de pildă, un excentric nineties-style încearcă să-l recruteze pe documentarist (care cu ocazia asta îşi declară vîrsta: avea 10 ani în '89) într-un partid pe cale de a fi înfiinţat, cu o titulatură ce reuneşte pacea, ordinea, credinţa ş.a.; sau, într-o altă secvenţă, o femeie trecută de 50 de ani stă şi se lasă demascată drept comunistă, în plină stradă, de către un bărbat trecut de 60. Pe lîngă asemenea obsesii de anii '90, la protestele din 2012 s-au făcut auzite şi idei mai proaspete în spaţiul nostru, sau, dacă nu mai proaspete, atunci parcă proaspăt reînviate din morţi - de pildă, idei de redistribuire economică mai echitabilă, sau idei despre colonialismul Occidentului. Documentarul lui Petri notează prezenţa unor asemenea teme, dar fără a urmări vreuna din ele, fără a le acorda o pondere deosebită, ci prezentîndu-le ca pe nişte mărfuri printre altele, într-o Piaţă a Universităţii văzută ca o aglomeraţie pestriţă de tarabe. Petri e lăudat pentru lipsa lui de parti-pris, dar replierea în pitorescul unei asemenea viziuni era, de fapt, cea mai safe opţiune posibilă - nu doar mai puţin "revoluţionară" (cuvîntul cineastului), ci chiar involuntar conservatoare, în măsura în care egalizează lucruri inegale (discursuri care n-au acces egal la spaţiul public) şi, dacă nu favorizează, atunci nici nu face mai dificilă bagatelizarea întregului fenomen (după cum sarcastic enumeră Oana Prisăcariu în cronica ei: "unii ies în stradă pentru că întreţinerea e prea mare, alţii pentru că pare ceva la modă, alţii găsesc în asta un prilej de a vocifera... cetăţeni turmentaţi... tineri teribilişti care aruncă roşii...")
 
Ceea ce nu înseamnă că eterogenitatea asta nu poate fi văzută şi în culori mai calde, precum cele propuse în sinopsisul filmului: "Ce au în comun un fost ofiţer de poliţie, un dresor de cîini, fondatorul unui partid politic şi protestatarii anti-guvern? Cu toţii s-au întîlnit pe străzile Bucureştiului la 23 de ani de la Revoluţie, hotărîţi să recucerească spaţiul public." Culorile camerei lui Petri sînt calde; ea trage spre cetăţeni cu idiosincrasii de look sau cu feluri idiosincratice de a protesta, şi uneori e participativă - ţinîndu-se cu greu după un alergător îmbrăcat doar în slip şi în adidaşi, care flutură un tricolor prin vînt şi fleşcăraie, sau învîrtindu-se în jurul a patru-cinci persoane care, strînse în cerc şi ţinîndu-se de după umeri, scandează cuvintele care dau titlul filmului. La 80 de minute, Bucureşti, unde eşti? e prea puţin dens şi prea repezit ca să se împlinească în propriii săi termeni festiv-babilonici: nu e loc în el pentru destule feţe ale Pieţei, iar anotimpurile se succedă pe repede-nainte (filmul se încheie odată cu vara referendumului pentru demiterea lui Băsescu). Dar ce e în el e, într-adevăr, adesea entertaining ca street theatre: vociferările unui duo de poliţişti în civil, dintre care unul rezervist, împotriva jandarmilor care i-au oprit ca să-i legitimeze, dau o scenetă demnă de flerul unui Răzvan Rădulescu pentru rîca între caste; există şi un moment de farsă cu nişte anti-prezidenţiali care se plîng că PSD-ul le-a promis bani şi nu le-a mai dat, şi mai există un gag superb, potenţat şi de unghiul din care s-a întîmplat să fie surprins pe cameră, cu un biciclist antibăsist care, intrînd în cadru pe neaşteptate, se înjură din mers cu un antipontist de pe trotuar. Reversul grav al unor astfel de ciocniri burlesc-partinice e reprezentat cel mai bine de durerea orbesc-furioasă a unui băiat care ţipă îndelung la o femeie ce ar putea să-i fie mamă: "Eu îţi plătesc ţie pensia dacă eşti pensionară... şi tu m-ai adus într-o ţară de căcat... ca pe vremea lui Ceauşescu... oameni ca tine au creat sistemul comunist." Ravagiile unei îndelungi întărîtări prin discursuri dezbinatoare şi ale difuzării de chei necorespunzătoare de interpretare a realităţii.