Două scaune paralele. Pe unul stă cuminte o pereche de pantofi uşor prăfuiţi ce susţin un corp care ascunde multă pasiune. Tot pe acelaşi scaun întâlnim şi pălăria, sub care stau ascunse nişte gânduri, care la rândul lor ascund ochii, ochii închişi, ochii plini de muzică. Pe celălalt scaun stă vocea. O voce gravă, puternică, o voce care ne vorbeşte într-o limbă romantică, o voce care ne zgribuleşte, ca un pui de pasăre în ploaie.
Pippo Delbono mărturiseşte că l-a cunoscut pe Alexander Bălănescu pe vremea când acesta din urmă fuma. Acum fumează ţigări electronice, deci, carevasăzică, a trecut multă vreme de atunci. Ce îi leagă? Pasiunea. Ce îi mai leagă? Dorinţa de a face lucruri care să umple săli întregi, să umple suflete, să trezească minţile.
Amore e carne nu este o piesă de teatru. Nici domnul Bălănescu, nici domnul Delbono nu sunt actori. Amore e carne este o imagine a artistului bântuit de lumi reale, e o rupere de amor pentru a mai putea fi fizic viu. Ar putea fi chiar două monoloage pe aceeaşi scenă, în acelaşi timp. Două monoloage nu pentru că acestea nu se-ntâlnesc într-un punct comun, ci dimpotrivă, pentru că sunt eliberări diferite ale sufletului, sunt terapii prin muzică şi prin poezie. Le simţi diferit, dar totuşi împreună.
Şi ce combinaţie letală! Să asculţi un pic din fiecare. Să stai liniştit undeva în sală, cu capul pe spate, să închizi ochii şi să asculţi. Te simţi, iertată-mi fie comparaţia, ca un om lipsit de vedere. Nu e nevoie să vezi. Trebuie doar să auzi. E un spectacol pentru cei care poate uită să vadă, nu vor să vadă sau nu pot să vadă. E nevoie de simţuri.
Pasiune, durere, tragedie şi amor. Dincolo de toate astea stă sunetul vioarei pe care domnul Bălănescu o mânuieşte cu întreg trupul, nu doar cu braţele. Dincolo de asta stau poeziile, care vorbesc despre iubire, despre moarte, despre dor de femei care nu mai sunt. Pasolini, Rimbaud, Eliot rostite sau răstite pe vocea lui Pippo Delbono, într-o italiană puternică, pe care o simţi fără să fie nevoie să priveşti traducerile. Îţi spunea ea cât de mult doare. E ca şi când le-ai fi auzit pentru prima oară. Iar vioara, vioara care-şi leapădă corzile,.o vioară pe care o poţi auzi doar din mânuirea lui Alexander Bălănescu.
N-au mai ajuns să cânte la pian amândoi pentru că nu au îmbătrânit în acelaşi timp.
Şi apoi, la finalul acestei ore jumătate de amor care-ţi iese din piele, te trezeşti zâmbind în timpul unui dans frenetic. Un dans barbar în sensul bun, care te cutremură, alături de o vioară care are acum mai puţine corzi, dar care urlă la fel, din toţi rărunchii. Vei deveni o fiară, dar nu una care se abrutizează, ci dimpotrivă, care simte mai multe decât ar fi făcut-o vreodată.
Iubire şi carne. Călătoria în timp şi spaţiu a omului care simte.
*
"Acest spectacol-concert este întâlnirea mea cu vioara. Vioara, instrumentul la care cânta tatăl meu seara, odată întors de la lucru. Vioara pe care mai apoi a vândut-o. Şi pe care astfel nu am mai auzit-o. Vioara ce trimite la o presupusă legătură a mea de familie cu Nicolò Paganini. Violonistul îndrăcit. Când l-am auzit pe Alexander Bălănescu cântând la vioară, am auzit în muzica lui ca nişte ţipete ale sufletului. Aceste note, aceste acorduri le-am mai auzit doar când nu puteam adormi, în copilărie. Şi am auzit la el cântul altor vieţi, exiluri, orgolii de popor rănit, cântecul unui ţinut frumos şi amar: România.Vocea şi vioara s-au apropiat astfel şi s-au amestecat apoi cu cuvintele lui Pasolini, Rimbaud, Whitman, Eliot, în încercarea de a regăsi acele fire secrete, nevăzute, magice poate, care unesc oamenii, istoriile şi poveştile, dincolo de diferenţe, dincolo de apartenenţa la o naţiune, la o limbă, dincolo de existenţa aici, în lumea viilor sau dincolo de lumea celor duşi. Cine ştie, poate că muzica este povestea secretă care uneşte şi care readuce armonie lucrurilor" (Pippo Delbono)