Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Internaţional de Teatru Interferenţe Cluj, 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fermati la dove sei! - Amore e Carne la Interferenţe, 2014


decembrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Îmi vine foarte greu să vorbesc despre spectacolul Amore e Carne, semnat Pippo Delbono, fiindcă mă gândesc la cei care au plătit să vadă ceva şi s-au trezit cu o reprezentaţie care, în loc să emoţioneze, să stârnească empatie în public, a dat startul chicotelilor necontrolate. În fond, dacă artistul are propriile mecanisme de apărare, şi spectatorul funcţionează la fel.

Amore e Carne ar fi trebuit să fie un spectacol în care muzica şi cuvântul se contopesc, devenind unul şi acelaşi discurs, universal valabil; ar fi trebuit să fie un spectacol care uneşte oamenii, indiferent de regiunea de provenienţă, de limbă sau de experienţele personale (de unde şi colaborarea între regizorul şi actorul italian, Pippo Delbono, şi violonistul şi compozitorul român Alexander Bălănescu); ar fi trebuit să ne plaseze într-un timp în care sentimentele mari devin poezie, iar poezia (re)devine muzică. Din păcate, ar fi trebuit. Intenţia s-a pierdut complet - asta dacă a apucat să se contureze.

Pe scenă, două scaune stau faţă în faţă: unul poartă Steaua lui David, celălalt, crucea creştină (trimitere la religiile celor doi artişti). "Iar?", te-ntrebi. Iar. Totuşi, ceea ce pare, prin simpla poziţionare a scaunelor, o confruntare între contraste, ajunge să devină un discurs al demolării acestor contraste: nu vorbim despre religie, naţiune sau orice altceva ne-ar distanţa unul de celălalt. Vorbim despre acele experienţe care ne apropie, care ne fac similari. Aşadar, după intrarea domnilor Bălănescu şi Delbono, încep istorisirile. Tracul, însă, apare când ai mai puţină nevoie de el, iar ceea ce ar fi trebuit să se desfăşoare într-un cadru confesional, familiar, a fost înghiţit de fricile unuia dintre artişti, creând tensiune atât pe scenă, cât şi dincolo de ea.

Discursul, construit pe versurile lui T. S. Eliot, Pier Paolo Pasonlini, Arthur Rimbaud sau Walt Whitman, abordează teme ca iubirea, imaginea mamei, eternul contrast dintre întuneric şi lumină, emigrarea sau relaţia individului / artistului cu mediul citadin natal, intercalate cu experienţe din viaţa personală a celor doi artişti şi glumiţe destul de nereuşite, din diferite motive. Problema nu vine din alegerea textelor, superbe, de altfel, sau a modalităţii de structurare a spectacolului, neapărat. Reprezentaţii de acest gen, în care poezia şi muzica se acompaniază reciproc, tinzând să treacă dincolo de limbajul propriu-zis şi să creeze emoţie, sunt destul de frecvente în spaţiul teatral. Sigur, nu multe reuşesc să-şi atingă scopul în totalitate, dar există şi astfel de rezultate. De data aceasta, însă, Amore e Carne devine o galopare continuă pe versuri celebre. Mai mult citit decât interpretat, textul este exagerat până la jenant, înlocuind sensibilitatea poeziei cu un eu care, căutând libertatea, devine din ce în ce mai sufocat de sine însuşi. Nu-l mai salvează nimic. Dacă, iniţial, ne-am fi gândit că muzica şi poezia se reîntâlnesc, unindu-i pe interpreţi şi pe ascultători deopotrivă, observăm cum, treptat, aceste patru tabere (artist, spectator, muzică, poezie) devin din ce în ce mai îndepărtate, mesajul neputând să treacă dincolo de graniţe.

Şi, în această atmosferă, un bătrânel din faţa mea îşi scoate sticla de Zuzu şi o savurează liniştit, timp în care bătrânica lui îi zâmbeşte şmecheresc, admirându-i îndrăzneala. Observ că teatrul-catedrală ne oboseşte tot mai tare. Publicul nu mai are răbdare, nu mai poate accepta să fie cobaiul unor experienţe care nu-l privesc; nu cruţă, nu menajează, nu se sfiieşte să adoarmă în timpul spectacolului. Dar, cu toate acestea, tot el dă din palme când asistă la maimuţăreli grosolane, lipsite de haz, astfel că penibilul delirului recitativ despre iubire, moarte, dezintegrare şi libertatea spiritului, însoţit de mişcări de dans puerile, "dătătoare de aripi", este întâmpinat, dincolo de râsete şi moţăieli, de aplauze.

Cu: Pippo Delbono, Alexander Bălănescu
Regia: Pippo Delbono
Muzica: Alexander Bălănescu
Asistent de regie: Pepe Robledo / Sunet: David Kent.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Teatru Interferenţe Cluj, 2014
 Toate articolele despre Amore e carne


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Lorena Copil


Alte articole

 Scrisoare către Moş Nicolae, Lorena Copil
 Ridicarea frontierelor în Kafka project - Interferenţe, 2014, Adrian Ţion
 Un miel ultrasofisticat - Lamb la Interferenţe, 2014, Adrian Ţion
 Vulnerabilităţile corpului în Paysage inconnu la Interferenţe, 2014, Adrian Ţion
 Fiecare cu Ubu-ul lui - Ubu roi la Interferenţe, 2014, Lorena Copil
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Teatru Interferenţe Cluj, 2014


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer