În Lucy, nimic nu e nou la nivel ideatic, artistic, cultural sau / şi cinematografic. Toate chestiunile despre care se discută au mai fost abordate, în diferite forme. Chiar şi partea tehnică, care face din film un spectacol vizual, e de domeniul obişnuitului pentru o astfel de producţie SF, cu nuanţe sociale, aşa cum există tendinţa prezentului - de-a vorbi pe un ton science-fiction despre o problematică uman-filosofică. Astfel, "Besson şi formaţia" propun o serie de teorii formidabil-fanteziste, care minunează, care trimit publicul către dileme. Întrebarea ar fi dacă acestea rămân în cortex şi după genericul de final sau dacă sunt doar o formă de întrebări instant-trecătoare, introduse la nivel filmic pentru a menţine vie atenţia pe parcursul celor nouăzeci de minute şi pentru a atrage, astfel, bani.
Aşadar, discuţia ajunge să fie dacă Lucy reprezintă strict un produs comercial (în momentul de faţă, e primul în box-office-ul american al acestor luni de vară din 2014) sau dacă transcende acest statut.
Răspunsurile sunt diverse, în funcţie de zona în care ne poziţionăm. Lucy poate fi un produs care din întâmplare atacă nişte probleme mari (uriaşe, chiar) ale contemporaneităţii. Sau poate, la fel de bine, să atace aceste probleme şi să se folosească de clişee pentru a avea o audienţă cât mai mare; pentru a-şi atinge presupusul scop. Iar, astfel, să devină doar ulterior şi involuntar un produs. Dacă ne gândim că Besson e autorul (sau auteurul?) filmului, dilema e şi mai extinsă. Pentru că e un regizor mare, un estet şi-un ideolog, care ar recurge la clişee doar cu un scop. Nu îşi trage seva din ele doar pentru a avea succes. La fel făcuse şi cu filmul dinainte, Malavita, unde împrumuta şi modifica după propria plăcere nişte elemente de construcţie filmică specifice producţiilor mafiote.
Aici, într-un SF în toată regula, îl "împrumută" pe însuşi Morgan Freeman (înţeleptul şi cel care deţine, în cinematografie, adevărul absolut, profetul prin definiţie; părintele-actor al unei anumite zone de cinema). El îl interpretează pe Profesorul, care e mai inteligent ca toţi oameni. Cel puţin, ca toţi muritorii. E singura persoană în care Lucy are încredere şi cu care Ea consideră că poate discuta. Că îi poate împărtăşi şi transmite mai departe secretul. Astfel, introducând un clişeu absolut, prin persoana lui Freeman, Besson ajunge mai uşor la public. La fel face şi cu tipologia poliţistului aflat la limita legii, dar care e în stare să se sacrifice pentru menţinerea ordinii, sau cu liderul mafiot de origine asiatică, tatuat până peste cap şi cu un cod moral în care onoarea contează mai mult decât orice.
În plus, trimiterea (sau, de fapt, discuţia îndreptată) spre drogurile sintetice actuale despre care nu se ştie mai nimic, ale căror rezultat e necunoscut şi care au scandalizat opinia publică, face parte din actualizarea genului. Devin personaj (principal). Până acum, narcoticele erau cel mult un element ce mijlocea întâlnirea dintre personaje şi, deci, facilita o situaţie. Din cauza lor, Lucy ajunge "super-omul" despre care, în paralel cu "facerea" ei, profesorul discută la nivel ipotetic la o conferinţă. Şi tot în paralel, imagini din natură, care iau ochii, completează montajul şi creează simbolism. Aşa cum şi Her sau Transcendence recurg masiv la această simbolistică, la referinţe istorice, la ideologie. Deci, la chestiuni care îl fac pe spectator să se creadă inferior; pentru că vin în avalanşă şi, prin urmare, nu acordă timp necesar rumegării lor.
În momentul cinematografic de faţă, există o tendinţă a personajelor-demiurg, atotputernice. Omul vrea de când lumea să domine, să aibă puterea şi să şi-o exercite. Deocamdată, doar visează şi îşi propune dorinţele prin artă. La nivel concret, pare imposibil. E relativ dacă această direcţie în film este îmbucurătoare sau nu. Ce trebuie să facem e să fim conştienţi de prezenţa ei şi, dacă credem de cuviinţă, să îi acceptăm convenţia.