Mergând pe firul procesului de obiectificare a actriţei şi de reliefare a faptului că până şi actorii mai celebri (precum celelalte actriţe care au enunţat răsunător, de-a lungul timpului, fetişul sau, mai bine spus, una dintre tematicile recurente ale lui Besson la nivel de "story") se pot mula pe roluri de supererou, Lucy este o protagonistă mai activă şi mai fictivă. Vom observa cu precădere prototipul femeii inspirate din benzile desenate, cu tente masculine, un fel de Wonder Woman care cîştigă în timp atribute feminine, feminitate, adică să se aproprie treptat de ceva matern, dătător de viaţă.
Lucy, o tânără occidentală în vârstă de 25 de ani, studentă în Taipei, este aleasă, fără a avea cea mai mică vină, să poarte pe umerii ei povara lumii; sarcină pentru care e nevoie de ceva super-puteri, care îi vor fi implantate protagonistei. Crescendo-ul puterilor atinge cote maxime în perspectiva actuală a lui Besson: aici nu mai e vorba de remodelare, de reindividualizare a unui prototip care luptă (împotriva cuiva), de instruire şi de repetiţie, aici totul e introdus şi e scos cu niţel CGI şi stropi de sci-fi, deloc atipici pentru universul regizorului, dar, în general, destul de nocivi. O mână de oameni din Taiwan (aparent, de la asiatici pornesc toate nenorocirile din lume) o răpesc pe Lucy şi incapsulează în abdomenul ei o pungă cu nişte "droguri" foarte puternice, sub denumirea de CPH4, cu scopul de a o trimite acasă şi de a le vinde în întreaga lume. Dar, în urma unor lovituri în abdomen, punga se sparge şi o jumătate din cantitate se împrăştie şi se dizolvă cu rapiditate în sângele protagonistei, astfel, luând naştere un nou prototip (de femeie). Lucy cea nouă este persoana cea mai conştientă, în măsura în care conştienţa poate fi explicată ca avantajul / dezavantajul de a avea o activitate cerebrală sută la sută, ceea ce vine la pachet cu puteri paranormale, fizice şi mentale, şi un ritm de absorbţie al informaţiilor incredibil de rapid. Lucy nu mai aleargă dincoace şi dincolo, nu îi omoară "cu sânge rece" pe toţi cei care au formatat-o, ea nu mai are scopul ăsta, nu mai trăieşte ca să ucidă, ci trăieşte pentru că îşi aude sângele cum şiroieşte prin tot corpul, cum oasele se izbesc în urma mişcărilor, cum atingerile părinţilor de acum zece ani încă se menţin vii. Scopul ei e de a cunoaşte şi de a transmite mai departe cunoaşterea ei.
De altfel, filmul lui Besson încetează a mai fi despre o protagonistă cu astfel de puteri speciale în momentul în care inserează în plan paralel o altă poveste, sau, mai bine spus, un soi de discurs educativ, care-l are în vedere pe profesorul / profetul Norman (Morgan Freeman) în toiul unei conferinţe despre evoluţie / revoluţie şi despre natura umană. Inserarea celui de-al doilea plan devine un soi de povaţă atent aleasă (drogul în sine duce la 100% activitate cerebrală, la o conştiinţă quasi-magică a tot ceea ce se întâmplă, adică la o conştiinţă a materiei), pe post de luare-aminte, de regăsire a scopului existenţei umane (în măsura în care oamenii îşi folosesc, săracii, doar 10% din neuroni). Povaţa şcolărească a lui Besson apare, în primă instanţă, ca o încercare profundă (dar comică), printr-un montaj analitic în care imagini de tip National Geographic sunt alternate cu imagini cu Lucy. Comicul nu mai apare ca la Fritz Lang, care alterna imaginea unor femei cu cea a unor găini, dar persistă prin mesajul care ne atenţionează (ca un fel de nota bene pentru oamenii "competenţi") că Lucy va cădea în ghearele vulturilor. Bineînţeles că imaginile respective se repetă de-a lungul filmului, făcând parte, mai întâi, din ansamblul conferinţei susţinute de grăitorul profesor, şi, în al doilea rând, ca tapet moralizator care induce patetismul şi accentuează scopul filmului / protagonistei: de a refuza ignoranţa, de a primi cunoaşterea.
Filmul lui Besson este un blockbuster de vară şi, analizat din această perspectivă, nu are niciun declic - avem un scenariu care a trecut peste scenele de acţiune nesemnificative şi s-a concentrat pe punctele de intrigă, avem continuări şi nu neapărat finalizări la nivel de conflicte, avem morale şi înduioşări echilibrate, avem o femeie frumoasă cu puteri (speciale) şi avem maşini cu viteză care aproape că raşchetează întreg oraşul. Cu toate acestea, privind cu melancolie la celelalte blockbustere de tip super woman ale lui Besson (La femme Nikita, Léon şi The Fifth Element), Lucy e, mai degrabă, o dezamăgire în măsura în care nu poate sta pe acelaşi palier cu un film cu o eroină bad-ass, cu imaginea cool a copilei devenită hitman, nici măcar cu sci-fi-ul kitschos devenit cult. Există o scenă în care Lucy, aflându-se în plin regres fiziologic (cu dinţi, piele, degete şi ochi care intră într-un soi de reacţie chimică şi se fac praf şi pulbere), mai ronţăie o bună cantitate de droguri pentru a-şi reveni, pentru a mai spera la puţină "imortalitate". Ei bine, secvenţa este alegorică pentru sforţările lui Besson cu acest film; tapetul este un pic umflat.