Dincolo de selecţia textului şi de distribuţia care creează din start premisele unui succes, remarcabilă în Un tramvai numit Dorinţă este coeziunea creată între toate elementele care iau cu asalt mica scenă din unteatru. Problema spaţiului e rezolvată prin platforma rotativă multifuncţională - trimitere evidentă la tramvai - din care derivă firesc toate celelalte soluţii scenografice. Vladimir Turturica, un artist care nu încetează să surprindă şi să se reinventeze de la o montare la alta, a conceput scena în aşa fel încât actorii să fie cei care au acces vizual la public din toate unghiurile posibile; fiecare actor are un contact direct, de-a lungul diferitelor momente ale reprezentaţiei, cu întreaga audienţă dispusă circular. Apare astfel o formă de interacţiune tacită cu publicul, care îmi imaginez că nu este neapărat foarte comodă pentru actori, dar care îşi găseşte o justificare perfectă în acest cadru oricum intim. Tronul încărcat de voaluri din care Blanche, o Miss Havisham rătăcită în New Orleans-ul secolului al XX-lea, îşi întâmpină spectatorii este mai puţin imaginea unei frumuseţi încremenite, cât mai degrabă o ironie faţă de clişeele despre dragoste atât de uşor identificabile în piesă într-o lectură superficială.
Odată ce voalurile se destramă, ne convingem: doamna funestă în inerţia ei sculpturală nu este Miss Havisham, ci o încă energică profesoară din Sud, transportată din orăşelul Laurel în locuinţa râncedă a Stellei, sora sa. Transformarea spaţiului vine cu aceeaşi naturaleţe cu care se succed în piesă trecerile de la prestigiu la umilinţă. Voalurile devin brusc nişte ziduri fragile care marchează dialogul ratat a două lumi: lumea cu vise pe jumătate livreşti, pe jumătate mic-burgheze ale lui Blanche DuBois (Mihaela Trofimov) şi lumea pe care Stanley Kowalski (Liviu Pintileasa) o revendică drept reală, dar care nu este decât realitatea la a cărei cruzime nu se sfieşte să trudească neîncetat şi cu bună ştiinţă. Sufrageria-bucătărie-pat conjugal (atunci când doreşte Stanley) nu este edulcorată prin niciun element simbolic inutil, dar nici îngroşată redundant prin imagini care să provoace strident dezgustul. Senzaţia produsă de decorul inversat este aceea a unui mic apartament plin de igrasie şi mirosuri domestice dintr-un cartier mărginaş autohton imediat după Revoluţie, iar Stella (Nicoleta Lefter) are exact ticurile fetelor sărace, dar bune, care au descoperit oja şi plăcerea mestecatului gumei.
Blanche, deposedată şi de statutul de profesoară de engleză, şi de moşia Belle Rêve, se refugiază în căminul surorii şi al cumnatului. Întâlnirea reactivează o serie de scene din trecut care o obligă pe Blanche să ajungă la câteva constatări crude ce au în centru jocul relaţiilor de putere. Căci, până la urmă, Un tramvai numit Dorinţă are mai puţin de-a face cu visele din caramel ale unei fete bătrâne cu creierul îngheţat în basme imposibile, cât cu cu lupta în care o femeie este obligată să devină bărbat pentru a face faţă confruntării cu "omul cavernelor". Însăşi obscuritatea şi singurătatea absolută în care Blanche este aruncată se datorează nu iluziilor ei, ci unui fapt mult mai prozaic - obsesia masculului Stanley că soţia lui, prin urmare el, în primul rând, ar putea fi "fraierit" în chestiuni financiare de uşuratica Blanche. Fără pornirile unui detectiv maniacal, care ajunge să distorsioneze trecutul pentru a-şi legitima dreptul la avere, nu s-ar fi ajuns la finalul care nu promitea să fie, totuşi, atât de mizerabil, al lui Blanche.
Punctul în care rolurile de gen tind să se configureze, dar nu reuşesc decât să se dizolve de fiecare dată în dauna domnişoarei DuBois, anticipează drama finală a acesteia. În montarea discutată, Blanche e servită de o actriţă care reuşeşte să capteze cu aceeaşi fervoare şi micile ei rămăşiţe de feminitate capricioasă, şi încrâncenarea feroce în care arată că ştie exact din ce junglă vine inamicul. Din micile surâsuri care indică disponibilitate şi o naivă joie de vivre, Mihaela Trofimov ţese ezitările aneantizante ale protagonistei. Blanche pierde meciul cu propria-i împlinire pentru că vrea să rămână, totuşi, pe tocuri şi graţioasă atunci când îl împinge pe "sălbatic" în prăpastie. În primul conflict necosmetizat cu Stanley, ea declară ferm că "O femeie este cincizeci la sută iluzie, dar când e vorba de ceva important, eu spun numai adevărul", însă o sabotează acele mici semne ale unei obsesii încă irezistibile de a plăcea. Blanche uită că în junglă nu se poate cu mărgele, blănuri şi rochiţe cu dantelă, oricât de ascuţite i-ar fi simţurile şi mintea. Nefiind, deci, nici în postura bărbatului care face legea, nici în postura femeii care se dăruieşte firesc şi fără discriminare, Blanche DuBois se vede brusc îmbătrânită. Tocmai statutul pe care şi-a dorit cel mai mult să îl atingă - acela al unei doamne cizelate - trece pe lângă ea, pentru că viaţa i-a frânt şi posibilitatea de a-şi termina adolescenţa lângă "băiatul frumos care scria poezii" (sau, în cuvintele Stellei, "un degenerat"), dar şi posibilitatea de a se maturiza elegant.
La celălalt pol al masculinităţii se află Mitch, "crăpătura în stânca lumii" în care Blanche, surprinsă, în sfârşit, cu armele jos, speră încă să mai găsească adăpost, chiar dacă adăpostul e mult mai domestic şi calin decât prevedea fantezia ei vizitată de boema pariziană. Bunul Harold Mitchell, tovarăşul de uzină şi de poker al lui Stanley, pare, într-adevăr, o intervenţie providenţială în destinul fostei profesoare. Richard Bovnoczki are de construit poate cel mai dificil rol din întreaga distribuţie, pentru că animalitatea sa, de care nimeni nu l-ar fi suspectat până în punctul în care fuge cu laşitate din calea lui Blanche, derivă nu din forţa masei musculare şi a răcnetelor, ca la prietenul său, ci din măcinarea fără discernământ a minţii sale captive într-o imaginaţie anacronică.
Bovnoczki se identifică milimetric cu propria lentoare, iar timiditatea sa aproape puberă stârneşte un soi de compasiune dostoievskiană. Din gesturi neîndemânatice, din mici stângăcii şi priviri spăşite, actorul creează un personaj memorabil, în a cărui partitură se observă şi o intervenţie regizorală profundă şi subtilă: textul lui Tennessee Williams nu sugerează că Mitch ar fi, într-adevăr, un bărbat cu o structură fizică fragilă, aproape neputincioasă, din contră. Prin această opţiune, însă, dialogul în care se laudă emfatic cu condiţia sa fizică este cu atât mai dezolant şi pregăteşte cu atât mai clar micimea gestului său final de abandon. Prin nimic remarcabil, prin nimic detestabil, Mitch îl întrece în ticăloşie pe Stanley, bruta care cel puţin joacă mereu "cu cărţile pe faţă". El rămâne un adolescent bătrân mai mult decât este Blanche o fată bătrână, pentru că el vrea să fie când băieţelul cel bun şi modest al mamei bolnave, când produsul emulaţiei lui Stanley, ceea ce îl face cu atât mai ridicol. Băieţelul o doreşte pe mireasa decentă şi plictisitoare, reproducere a imaginii materne, iar bărbatul animalic reprimat o doreşte pe acea Blanche "de lux" vestită în Laurel pentru promiscuitatea ei - în orice caz, niciunul nu o iubeşte pe Blanche DuBois şi atât.
Stella, în schimb, este mai puţin un personaj în sine, cât o addenda la machismul pe care şi-l arogă Kowalski. Micul ei moment de adevăr - acela în care trece dincolo de meschinăriile birocratice pe care soţul ei le invocă pentru a ştirbi numele lui Blanche - este strivit de mormanul de convenţii pe care le digeră umilă pentru a-şi menţine căsnicia în parametrii tradiţionali. Fundaţia acestor relaţii, vechi de pe vremea când "bărbatul-maimuţă" îi aducea femelei vânatul, stă în simbolicul Cod al lui Napoleon, care prevede că tot ce aparţine soţiei îi aparţine şi soţului. Extrapolând, în piesa lui Williams Codul lui Napoleon nu este nimic altceva decât legitimarea statutului patriarhal al bărbatului în cadrul familial şi social. Stellei, inimioasă şi drăgălaşă, nici că îi pasă cine ce deţine, la propriu sau la figurat; ea contribuie conştiincioasă la mersul acelei naturi al cărei scop final este reproducerea. Şi poate tocmai aici se arată cel mai clar vulnerabilitatea lui Blanche, ale cărei socoteli se fac şi se desfac conform unor procese raţionale, trecute prin filtrul livresc al formaţiei sale. Tot ceea ce ea cataloghează drept "inuman" - de exemplu, loviturile pe care Kowalski, beat, i le aplică Stellei, însărcinată fiind - este, de fapt, tocmai ceea ce e mai scandalos de uman şi firesc în relaţiile tipice bărbat-femeie. Dar toate aceste ecuaţii trec pe lângă Blanche tocmai pentru că sunt jignitor de simple pentru o doamnă profesoară care, după toate eşecurile, mai murmură încă nişte fraze neverosimile despre "tandreţea inimii" şi rafinamentul minţii... Emancipată şi desprinsă din tot ce are mai elitist marea cultură americană, Blanche rămâne în afara circuitului dominator al autorităţii masculine, dar şi definitiv în afara a ceea mulţimea de lângă ea numeşte "cuplu". Este, pur şi simplu, din altă poveste.
Şi la ce i-ar folosi un mic adăpost în care cea mai luxoasă prezenţă ar fi un abajur de carton când ea a cunoscut deja dragostea supremă? Ea este întotdeauna construită din suma de proiecţii, planuri de viitor, bârfe şi scandaluri pe care ceilalţi le clădesc în jurul ei, iar ceea ce spectatorul vede în Blanche DuBois este doar stafia cochetă a adevăratei Blanche DuBois, cea care ni se relevă pentru fix un minut. Atât durează flashback-ul în care îşi povesteşte scurta căsătorie, dar nici nu este nevoie de mai mult pentru a intui că viaţa şi aşa fragilă a femeii atârnă de imaginea nemuritoare a lui Allan Grey. Băiatul sensibil şi delicat este scheletul care se perindă prin existenţa lui Blanche atât cât să nu o lase să pună noi temelii peste căsnicia ratată. Ea va rămâne mereu doar femeia care cândva fusese în stare de o iubire suficient de devastatoare încât să îl facă pe soţ să apese pe trăgaci după ce îi strigă "Eşti dezgustător". Dar Blanche, cititoare rafinată a lui Poe şi Hawthorne, ştie că iubirea cea mai frumoasă este iubirea neîmplinită, ca în sonetul lui Elizabeth Browning de pe cutia lui Mitchell. Pendulând dramatic între masculinitate şi feminitate, Blanche ştie, în adâncul ei, că peste iubirea pentru un homosexual "mult prea bun ca să fie din lumea asta" nu se mai poate aşeza nimic statornic.
Ajutată de toate instrumentele necesare unui spectacol de succes - text, regie, scenografie, distribuţie, spaţiu - reprezentaţia aniversară la care am asistat pe 27 iulie 2014 la unteatru este, cu siguranţă, tot ce şi-ar putea dori să vadă cineva îndrăgostit de capodopera lui Tennessee Williams. Mai mult, intervenţiile regizorale sunt atât de inteligent interpuse încât se poate afirma fără exagerare că spectacolul devine automat şi o invitaţie la reluarea lecturii. Dar o regie matură ar fi fost inutilă fără susţinerea pur şi simplu impecabilă a actorilor. Mihaela Trofimov plonjează din patetismul inerent al unei Blanche învinse în virilitatea invincibilă a unei Blanche încă en garde. Actriţa nu se sfieşte să o arate pe Blanche frivolă atunci când este cazul şi nu îmbracă ridicolul flirturilor ei într-o inutilă poezie, la fel cum şi Liviu Pintileasa îl joacă pe Kowalski-bădăranul şi nu pe Kowalski-bărbatul dominator, ceea ce ar fi fost, cu siguranţă, mult mai uşor. Violent şi dezgustător, nu cred că Stanley poate căpăta accente mai respingătoare ca în jocul lui Pintileasa. Râsul său imbecil acoperă fără drept de apel orice altă voce. În această interpretare, "omul grotei" nu este nici umanizat, nici potenţat în sensul unei alunecări malefice.
În rolul lui Mitch, Richard Bovnoczki, despre care am scris deja, se mişcă de-a lungul scenei asemenea unei umbre între personajele fără al căror ajutor nu se poate concepe ca individualitate cu drept de existenţă. Translucid şi speriat de potenţialul marilor experienţe ale vieţii, se va retrage mereu în colţul cel mai întunecat, chiar dacă el este cel care îi reproşează lui Blanche că nu se lasă văzută în lumina zilei. Cu totul cuceritoare este Nicoleta Lefter, pe care ne-am obişnuit să o admirăm în roluri irezistibile ce poartă adesea aerul ciudat al unei "fetiţe-de-pe-altă-lume". În Un tramvai numit Dorinţă, regizorii Andreea şi Andrei Grosu au rezistat tentaţiei de a folosi frumuseţea Nicoletei Lefter ca punct de sprijin în estetizarea montării; din contră, aici avem ocazia să o vedem pe tânăra actriţă în rolul unei casnice descărnate treptat sub ochii noştri. La fel ca şi Mitch, Stella Kowalski nu înseamnă nimic în sine; sleită de viaţă, nu răspândeşte nicio undă de senzualitate, pentru că ea nu este nimic altceva decât maşinăria din care ţâşneşte mirosul reproducerii atunci când Stanley apasă butonul. Acest rol care se lipseşte în mod voit de orice posibilă strategie "magică" este, în mod cert, proba unei maturităţi artistice şi a unei versatilităţi care nu fac decât să confirme încă o dată talentul imens al Nicoletei Lefter.
"I don't want realism, I want magic" este, alături de replica finală a lui Blanche DuBois despre dependenţa ei de bunătatea străinilor, una dintre cel mai des citate şi decontextualizate fraze din Un tramvai numit Dorinţă. Acestea nu sunt, însă, aşa cum am mai menţionat, cuvintele unei domnişoare de pension care eşuează schizofrenic în confruntarea cu realitatea. Iluziei lui Blanche i se opune nu "realitatea" supremă, în sensul filosofic al cuvântului, ci realitatea intenţionat trivializată, construită din bucăţile unei percepţii distorsionate şi manipulate după bunul plac de toţi cei care oferă lecţii de integritate. Între iluzia pentru care toţi o acuză pe Blanche DuBois şi realitatea meschină a lui Stanley Kowalski, iluzia lui Blanche DuBois va conţine întotdeauna puţin mai mult adevăr.
Un tramvai numit Dorinţă, de Tennessee Williams
Teatrul unteatru (Strada Ilfov nr. 1, Sector 5, Bucureşti)
Regia: Andreea şi Andrei Grosu
Scenografia: Vladimir Turturica
Distribuţia: Mihaela Trofimov / Florina Gleznea (Blanche DuBois), Liviu Pintileasa (Stanley Kowalski), Nicoleta Lefter (Stella Kowalski), Richard Bovnoczki (Harold "Mitch" Mitchell)
Premii: Premiul Teatru de mâine acordat de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, Bucureşti, 2013
Marele Premiu - Iaşi Fringe Festival, 2013
Credit foto: Adrian Bulboacă