Noi nu am crescut cu benzi desenate, nu ştim istoria personajelor şi cum arătau ele acolo. Însă cert este faptul că în film acestea sunt transpuse glorios.
Credeam că Edge of Tomorrow este filmul verii, filmul anului 2014, cel mai reuşit proiect cinematografic, blockbuster de la idee până la ultimul efect special. Pentru că nu aveam habar cum este şi unde se duce povestea acestor personaje Marvel mai puţin populare, care nu au mai apărut, curiozitatea a fost maximă. Regizorul James Gunn, realizator nu de filme mari, dă acum lovitura cu acest megahit. A avut încredere să dea formă şi carne unui scenariu SF ambiţios, a pariat şi a câştigat.
Strâns lucrat, fără timpi morţi şi burţi, fără niciun moment de plictiseală sau ruperi de ritm, cu îmbinare perfectă de acţiune şi umor din plin, filmul te ia pe sus cu scenele lui originale de luptă, iar momentele lirice, emoţionante, reuşesc toate să fie credibile, deloc cheesy, de impact.
Au tot fost filme cu supereroi în ultimii ani, justiţiari mascaţi sau nu, care aduceau pacea şi încălzeau inimile. Marea găselniţă a filmului de acum este că vine cu o echipă de eroi atipici, dintre care doi sunt complet digitalizaţi. Rocket, unul din aceştia, este, de fapt, un raton biped vorbăreţ, bun strateg şi mecanic, un dur cu inimă de aur (ca toţi de lângă el). Este perfect realizat, cu blana, dar, mai ales, ochii expresivi (ce şantaj afectiv delicios!), cu replici caustice şi scene nebune de acţiune. Colegul (şi bunul prieten) realizat tot pe calculator este un copac înalt cu aspect umanoid, care se poate dezvolta şi ramifica la dorinţă, parând şi cele mai periculoase lovituri. Ca la Rocket, ochii creaturii, Groot, sunt foarte mult umanizaţi, plini de emoţii şi sentimente. Cât priveşte vocea, el nu spune decât o replică, aceeaşi tot filmul. Însă actorul filmelor de acţiune Vin Diesel care pune vocea reuşeşte să dea acestui rând mult relief, în intonaţii diferite, fiecare în parte reuşite. Drax, masivul luptător la bustul gol, plin de elaborate tatuaje roşii, care-l străbat ca o reţea, este interpretat de luptătorul de wrestling Bautista şi e foarte bine în rol şi în echipă. Singura femeie a grupului, Gamora cu pielea verde şi tatuaje pe faţă, tăieturi ce vorbesc de dramele prin care a trecut, funcţionează brici. Bine în costumele texturate de piele, în luptele corp la corp şi în meciurile de ping-pong verbal cu protagonistul. Mititica Zoe Saldana, aşa fragilă cum e, perfectă şi ea în rol.
Însă filmul câştigă mult pentru că liderul este Peter Quills / Star Lord, adică Chris Pratt, pe care îl ştim şi îl urmărim încă din 2002, din serialul tv Everwood. Actorul de treabă, de plan 2-3, de suport, de replică pentru vreun protagonist, masiv pe măsură ce-a trecut timpul, iese acum în lumina reflectoarelor ca actor principal. Şi nu are un singur cadru în care să calce pe alături. Convinge şi place când are umor, în scenele de mărturisiri tandre, în cele erotice, ca şi în cele de concentrată misiune de urmărire. Chipul frumos, corpul bine lucrat şi stilul ludic îl împing în faţă. Nu ştiu dacă va intra pe lista cu nominalizări la Premiile Academiei, însă cred că filmul ar merita un premiu pentru Cel Mai Bun Machiaj. Este o desfăşurare de forţe din punctul acesta de vedere uluitoare. Straturi de latex şi detalii depuse în ore de răbdare alcătuiesc "măşti" originale, cum nu s-au mai văzut în SF. Cadrele sunt mereu pline, cu personaje secundare şi de fundal, de umplutură, şi la fiecare s-a lucrat cu atenţie, cu diferenţe vizibile.
De altfel, marele atu al filmului, pe lângă partea vizuală, este că i s-a oferit fiecărui personaj un moment al lui în care să se dezvăluie (bun echilibru trecut-prezent), să strălucească, să impresioneze prin replici sau reacţii. Într-un film de asemenea amploare, bineînţeles, personajul negativ trebuie să fie ieşit din comun, năucitor. Aici avem un grup, o piramidă a răului, trei cumpliţi. Interesantă este femeia, Nebula, cu apariţia ei de cyborg, cu un machiaj forte. Apoi, cel care declanşează totul, acela care trădează şi vrea puterea numai pentru sine, Ronan, cu pielea lui cu textură granitică. Pe care îl vedem de la activare, la îmbrăcarea costumului (ce scenă splendidă), până la aşezarea pe tronul metalic. Armura sa, cu ecouri în cea a samurailor, grafică, lungă, largă, are multe mici detalii grafice, aşa cum sunt toate de la costume, armele de manga sau oraşe. Şi apoi giganticul stăpân Thanos, enorm în armura aurie (de la SF-ul Sunshine nu am mai văzut asemenea culoare şi dezintegrare a pielii), pe tronul lui plutind în univers. Şi, pentru că nu i-am mai văzut până acum, nu avem la ce să ne raportăm, e un câştig, cei de la scenografie, butaforie, efecte şi machete putând să se dezlănţuie creativ, să se joace cu forme neaşteptate. Echipa a avut mână liberă la stil şi forme. Şi le-a ieşit. Uluitoare, numai bune detalii pentru o aventură epică, eroică, cu multe gadgeturi.
Filmul e plin de şopârle şi şarade aranjate isteţ peste tot în cadru sau replici, trimiteri ce fac cu ochiul fanilor, ca pregătire pentru dezvoltări ulterioare.
Luptele, multe, mereu diferite, cu alte tactici şi dispozitive. Masca lui Star, care se compune şi se deschide în trepte parcă lichid, amintind de cea Goa'uld din Stargate, este îmbunătăţită cu efecte noi. Sunt multe scene care te lasă cu gura căscată. Dispozitivul-magnet pentru arme, ca şi pentru oamenii în armuri. Navele - originale machete -, absolut uimitoare în arhitectura lor, nava-mamă ca un criptex, în detalii inovatoare. Coridoarele fără aspectul industrial, arid, aseptic, cu care ne-au obişnuit SF-urile, rotunde. Navele trăgând în sus ca antiaeriana. Lupta din aer, perfect orchestrată, cu ritm susţinut şi cadrul plin de navete. Acestea unindu-se într-o reţea, o plasă energetică de apărare (foarte frumos). Capul creaturii antice celeste învârtindu-se prin galaxii. Regizorul reuşeşte să aducă monumentalul, forţa, uimirea la apariţia unor personaje titanice.
Acţiunea sare de la un loc la altul şi fiecare în parte este diferit, futurist, cu detalii grafice care umplu ochii şi cadrul (de la o planetă ca o esplanadă de mall, la ruine şi temple, la interioarele navelor).
Şi, chiar dacă uneori sunt posturi şi situaţii ce seamănă cu Star Wars - Sith sau relaţia Leia-Luke-Han (de altfel, Star are foarte mult din şarmul flegmatic al lui Han Solo), plus un final cu o replică ce pregăteşte lovitura de teatru, cum s-a întâmplat în Imperiul contraatacă, filmul reuşeşte să fie el şi numai el, cu povestea sa clară, unică, cu rezolvări comice numai ale lui, cu înfruntări care taie respiraţia. Clişeele sunt sparte, reinterpretate, dezumflate cu un gag, cu replică acidă.
Muzica eroică, amplă, este delicios împletită cu accentele retro, nostalgice şi comice din cântecele anilor '70-'80. Acestea dau un ritm, un zvâc ironic acţiunii şi ţine spectatorul binedispus. Există, desigur, şi un discurs de îmbărbătare, care funcţionează cu adevărat. Momentul e electric, cu bune replici.
Cinci învinşi, fiecare cu drama lui personală, ajung să formeze cel mai închegat grup, echipa perfectă de luptă, camarazi de arme şi prieteni pe vecie. Stan Lee apare cameo, iar la urmă, după genericul de final, chiar Howard the Duck, personajul din filmul din 1986 al lui Huyck.
Nu rataţi această bombă de energie şi bune sentimente. Este atât de bine realizat, încât vă veţi dori aproape imediat să vedeţi partea a doua. Au trecut foarte mulţi ani de la saga, trilogia Star Wars. Era timpul pentru alţi eroi populari şi alte colţuri de univers de arătat, de descoperit de noi generaţii. În 3D şi cu efecte cu adevărat speciale.
Peter Quills, bine ai venit!