Rocket Raccoon (nume inspirat de piesa Rocky Raccoon a celor de la Beatles) e un raton antropomorf, rezultatul unei investiţii digital-genetice în animal, un fel de Crash Bandicoot de pe PlayStation, hoţoman în privire şi tactician de elită, aşa, ca Ronnie O'Sullivan la masa de snooker; Groot e un Pinocchio dintr-o galaxie foarte foarte îndepărtată, un umanoid-copac, foarte sensibil, dar cu un vocabular redus; Gamora e o extraterestră verde (spre deosebire de Avatar, unde Zoe Saldana, actriţa care o interpretează, era albastră), bună cunoscătoare a mişcărilor specifice artelor marţiale; Drax e un fel de Hulk, cu o inimă şi mai mare, iar Star-Lord (Peter Quill, după certificatul de naştere de pe Terra) - cel care va ajunge conducătorul echipei de gardieni - e un jumătate-om bun la toate. Împreună sînt "guardians of the galaxy" şi au ca ţintă protejarea lumii (terestre şi extraterestre) de prezenţa Răului.
Cu un scenariu ingenios (scris de James Gunn şi de Nicole Perlman, aflată la debut), plin de replici brici, Guardians of the Galaxy este prima super-producţie hollywoodiană la care aş fi vrut ca secvenţele de acţiune brută să dureze mai puţin, încît să fie ceva mai mult loc pentru şezătorile personajelor. Guardians of the Galaxy este blockbuster-ul în care ne aflăm în cel mai înalt grad în era postmodernă. Spre deosebire de Transformers sau Captain America, Batman sau Superman, unde calitatea de erou pe care o au protagoniştii este dificil de pus sub semnul întrebării, aici nimeni nu are un statut inatacabil şi nimeni nu-şi depăşeşte de prea multe ori poziţia de loosercreditat de autor şi de spectator just for fun. Gardienii sînt un fel de Powerpuff Girls din Death Proof, care activează în spaţiul extra/terestru vizibil şi în Star Wars. Dar dacă în Star Wars totul era pe bune, aici avem un exerciţiu CGI în care au fost reciclate idei şi personaje emblemă din istoria proiectelor space opera şi din cultura jocurilor video, personaje trecute toate prin ingeniozitatea narativ-omagial-ironică a lui Tarantino (prezenţa spirituală a acestuia se simte şi în felul în care muzica adusă în film, diverse şlagăre ale anilor şaizeci, devine un raport asupra acţiunilor personajelor), cu fapte de vitejie redate cu bucuria şi flerul unui tînăr care descoperă jucăriile science-fiction Lego după lupte astronomice pe cîmpiile din Halo, la lumina felinarelor electrice din Half-Life.
Stilul je m'en fiche-ist-inteligent al filmului poate fi observat în felul în care Gunn pastişează drama clasică hollywoodiană în note sarcastice (în debutul filmului, Peter îşi întîlneşte mama aflată pe patul de moarte, într-un spital oncologic; imediat, micuţul e răpit de un OZN în timp ce alerga în proximitatea spitalului, urlîndu-şi durerea); spre finalul filmului, parodic (la adresa ideii că în spatele oricărui om care se caută există momente marcante, cu o încărcătură emoţională negativă), - Gunn oferă o replică împăciuitoare: atunci cînd Gamora îi întinde mîna lui Peter pentru a crea hora care îl va salva pe acesta din urmă de la moarte, el o vede pe mama sa întinzîndu-i mîna, într-o secvenţă ce aminteşte de Naşterea lui Adam, pictura lui Michelangelo.
Acestea sînt motivele pentru care Guardians of the Galaxy merită văzut. Ele fac să treacă uşor secvenţele de luptă acerbă, cu zăpăceala lor specifică, în care ecranul e inundat de lasere, în care nave spaţiale gonesc de la stînga la dreapta, de jos în sus, dinspre ecran spre proiector (dacă vedeţi filmul în 3D) şi în care bubuiturile şi piuiturile îţi fac urechile să fîlfîie.