Pe măsură ce numărul filmelor serioase cu protagonişti care salvează ziua (şi lumea) a crescut, au apărut şi tot mai multe producţii în care peripeţiile unor (pseudo)supereroi sînt prezentate într-o manieră comică sau parodică. Anticipate în televiziune de The Tick (mai întîi un serial animat în 1994, apoi unul cu actori în 2001) şi în animaţia pentru cinema de Incredibilii /The Incredibles (2004), producţie Disney / Pixar regizată de Brad Bird (cu un sequel în dezvoltare), filme live-action precum Kick-Ass (Matthew Vaughn, 2010), Super (James Gunn, 2010), Viespea verde / The Green Hornet (Michel Gondry, 2011) sau Kick-Ass 2 (Jeff Wadlow, 2013) au adus pe ecrane nişte personaje principale care, indiferent dacă sînt de partea binelui sau a răului, nu se remarcă prin capacităţi supraumane (nimic nou aici: Bruce Wayne alias Batman este, încă din 1939, primul supererou fără superputeri) şi deseori sînt umilite de adversari sau stîrnesc rîsul spectatorilor.
Gardienii galaxiei (care au apărut pentru prima dată într-un album de benzi desenate în 1969, dar care, în formula lor modernă, nu au decît şase ani) sînt mai aproape nu-atît-de-super-eroii filmelor enumerate decît de Superman, Batman sau Spider-Man, cu marea deosebire că, în timp ce aceştia mai sus amintiţi îşi desfăşoară activitatea în general pe Pămînt, nou-veniţii în cinema sînt plasaţi într-o altă galaxie, locuită de o sumedenie de rase şi specii (mai mult sau mai puţin umanoide), în care "Imperiul Nova", cu capitala pe planeta Xandar, este ameninţat de hidosul şi nemilosul lider kreez Ronan "Acuzatorul".
Dacă vă gîndiţi deja la celebra serie Războiul stelelor, nu greşiţi. În plus, Peter Quill, singurul "gardian" cu origini terestre (care, dat fiind că publicul-ţintă al filmului este unul pămîntean, primeşte cea mai mare atenţie dintre toţi), pare o combinaţie între inimosul Luke Skywalker (nici Peter nu află adevărul despre tatăl său în primul episod - pentru că "gardienii" vor reveni, după cum sîntem anunţaţi la final) şi pragmaticul Han Solo. Tovarăşii autoproclamatului "Star-Lord" sînt Gamora, o "fată verde cu părul pădure" (ca să citez din clasicii rock-ului neaoş), ratonul vorbitor Rocket (rezultat al unui experiment genetic), "arborele" mai puţin vorbitor Groot (vocabularul său cuprinde doar trei cuvinte mari şi late, "Eu sînt Groot", iar prietenul său Rocket este unica fiinţă care înţelege mereu ce vrea el să transmită prin această propoziţie simplă) şi - deocamdată ultimul pe listă - Drax "Distrugătorul", cel dintîi la capitolele gabarit şi forţă musculară. Chiar dacă fiecare dintre cei cinci are abilităţi şi puteri care-l disting şi îl transformă într-un războinic de temut, motivele care îi mînă în luptă (financiare vs. izbăvire, prietenie ori răzbunare), complexele lor de inferioritate (cele mai evidente la mărunţelul Rocket), problemele lor de comunicare (normale, căci reprezintă culturi radical diferite, şi generatoare de comic) şi inteligenţa lor nu tocmai strălucită ("o să mor înconjurată de cei mai mari idioţi din galaxie", se lamentează Gamora, cînd asistă la o discuţie în contradictoriu) îi fac nişte (super)eroi atipici, dar simpatici, mai ales că scenariul exemplar, semnat de regizor alături de Nicole Perlman, deşi ne rezervă cîteva surprize nu întotdeauna plăcute în privinţa lor, pînă la final nu lasă pe nici unul dintre ei fără momentul său de glorie.
Gardienii Galaxiei are ritm susţinut şi suflu epic, suficiente scene amuzante şi emoţionante ca să ne captiveze timp de două ore, o distribuţie bine construită (Chris Pratt a dat lovitura cu rolul lui Peter Quill, iar delectabile sînt şi vocile "împrumutate" de Vin Diesel şi Bradley Cooper camarazilor Groot şi Rocket sau scurtele apariţii ale unor actori importanţi ca Glenn Close, John C. Reilly şi Benicio Del Toro) şi un soundtrack superb, cu hituri ale anilor '80 (pentru că puştiul ce avea să devină Star-Lord a fost răpit de pe Terra, în 1988 - prezentul acţiunii este, după calendarul pămîntean, în 2014) care se prefac subtil, din muzică diegetică în extradiegetică şi care amplifică aerul retro al unei "opere spaţiale" memorabile. Din punct de vedere tehnic, make-up-ul şi cascadele clasice nu cedează complet locul imaginilor şi efectelor realizate pe computer, utilizate oportun şi, dacă recentul Hercules al lui Brett Ratner putea să fie la fel de bine 2D, aici 3D-ul este eficient, facilitîndu-ne imersiunea în universul ficţional (de pildă, pe lîngă valurile de apă şi de flăcări sau bucăţile de navă, am apreciat dinozaurienii de talie mică de pe planeta abandonată Morag, pe care protagonistul fie îi foloseşte ca microfon, fie îi trimite în şuturi către spectatori). Ajuns la al treilea lungmetraj (după un horror indie dement, Tîrîtoarea / Slither, şi deja amintitul Super, un film inovator cu antisupereroi), James Gunn este un cineast demn de urmărit şi sper ca franciza Gardienii Galaxiei (care, cred, va acumula destule episoade) să nu fie preluată de un alt regizor.