La capitolul recuperări, cinematografia americană şi-a trecut recent şi pelicula Kinsey, biografia antemergătorului revoluţiei sexuale a anilor '60, Alfred Charles Kinsey (născut pe 23 iunie 1894). Lucrarea acestuia, Sexual Behavior in the Human Male, apărută, de fapt, cu mult înainte de anii '60, în 1948, a fost considerată a fi avut un impact asemănător unei bombe atomice, pentru că era prima dată cînd era sfîşiată pînza de false pudori, temeri şi prejudecăţi ce învăluia viaţa sexuală a americanilor.
Cea de-a doua lucrare a lui Kinsey, care se referea la comportamentul sexual al femeii americane, carte apărută în 1953, n-a mai avut acelaşi succes, din contră, ideea că 50% din femeile intervievate recunoşteau relaţii sexuale premaritale ori că 26% admiteau că avuseseră relaţii extramaritale deranjînd o societate încă neeliberată de racilele epocii victoriene. Rezultatul a fost că Alfred Kinsey a fost repudiat de societatea americană (aceasta neadmiţînd să-i fie murdărite valorile tradiţionale – familia, de exemplu) şi, dezolat şi neînţeles, a murit trei ani mai tîrziu, la puţin peste 60 de ani.
Filmul lui Bill Condon este o biografie corectă, profesionistă în manipularea evenimentelor realităţii, atît de corectă încît şi actorii din rolurile principale parcă au fost născuţi pentru rolurile respective. Cel mai bun exemplu este Liam Neeson, care are rara capacitate (care e doar în parte opera machiajului) de a semăna efectiv cu originalul. Filmul a încheiat ediţia din acest an a Festivalului de la Berlin, unde era anunţat ca un film ce va face cu siguranţă valuri.
Bill Condon admite că a dorit cu bună ştiinţă ca filmul să nu emită nici o judecată de valoare - bună sau rea - despre activitatea lui Kinsey. Regizorul a dorit doar să arate faptele, aşa că a luat-o cuminte din anul 1900 şi s-a dus frumos pînă în 1956. A bifat începuturile - cursurile de la Harvard, de unde Kinsey a ieşit biolog specializat în studiul viespilor, apoi profesoratul la Indiana University, primele cursuri despre căsătorie (de fapt, despre viaţa sexuală), apoi alcătuirea echipei de cercetare, pe urmă desfăşurarea forţelor - realizarea interviurilor care au avut ca rezultat scrierea lucrării din 1948 etc. Regizorul (care e şi scenarist) duce mereu împreună activitatea lui Kinsey şi viaţa lui personală, insistînd ca un psiholog pe problemele lui Kinsey, cu retrogradul său tată, care nu i-a apreciat niciodată activitatea, dar insistînd (cum era şi normal) pe celula multifamilială unde Kinsey şi colaboratorii lui, împreună cu soţiile, au explorat eliberarea sexuală.
Paradoxul face că, dorind atît de mult să fie fidel realităţii şi în ciuda subiectului său revoluţionar, filmul este teribil de conformist şi mult prea cuminte. Poate că eliberarea sexuală s-a fumat de mult. Sau poate că nu.