Am ascultat un concert al unui cvartet de saxofoane (saxofon sopran, alto, tenor şi bariton) din Spania, pe numele lui Sigma Project. Cei patru artişti: Andres Gomis, Angel Soria, Miguel Angel Lorente şi Josetxo Silguero şi-au creat deja un stil personal recognoscibil, pe lângă sound-ul specific: se îmbracă mereu în alb şi cântă în picioarele goale. A fost o premieră şi pentru mine să ascult un cvartet de saxofoane, iar prima piesă aleasă (în treacăt fie spus, transcripţiile pentru cvartet de saxofoane au fost făcute de către Salvatore Sciarrino) mi s-a părut o minunăţie: Allegro-ul Sonatei în fa major L230/K350. Totul suna proaspăt şi creativ, iar cei patru aveau într-adevăr o chimie care transforma sunetele a patru instrumente diferite într-un singură linie melodică unificată.
Repertoriul ales de către Sigma Project a combinat piese vechi (medievale, renascentiste, baroce) cu piese contemporane. După Allegro-ul Sonatei în fa major a urmat Jalkin, o compoziţie din 2012 a lui Ramon Lazkano. Din păcate, tranziţia a fost foarte bruscă - de la melodicitatea pieselor vechi la atmosfera dens-conceptuală a celor recente, ceea ce a creat un soi de confuzie generalizată a urechilor. De asemenea, piesele vechi durau 2-3 minute, în vreme ce lucrările contemporane aveau o durată lungă şi erau greu de urmărit, cred că le-aş numi cumva compoziţii de stare, de atmosferă, fără melodie. A urmat un madrigal de Carlos Gesualdo di Venosa, Tu m\'uccidi, o crudele, din nou foarte scurt şi foarte melodios, iar apoi o lucrare de Simone Movio, compozitor care a fost şi prezent la eveniment, Zahir V. Din păcate, această a doua lucrare mi s-a părut încă şi mai neîngăduitoare în semnificaţii, având câteva momente extrem de violente, în care saxofoanele produceau un sunet foarte ascuţit şi cu adevărat angoasant. Nu am prea înţeles scopul acestor lucrări din ultimii ani, însă am apreciat acele interludii preclasice, scurte şi la obiect.
În minunat de frumoasa casă care găzduieşte Inspayer-ul, pe strada Batiştei, am mers să văd primul performance din viaţa mea: Futuropolis-ul, o iluzie performativă gândită şi creată de către Irinel Anghel şi Paul Dunca.
Nu ştiu cât sau ce am înţeles din acest experiment, dar pot spune cu mâna pe inimă că nu am mai trăit o experienţă de acest gen până acum. Irinel şi Paul improvizează cu mână largă, combinând dansul cu vorbitul / cântatul în limbi cât se poate de imaginare. Am fost invitaţi să ne împărţim în două grupuri, fiind întrebaţi dacă alegem alb şi negru. Apoi am aflat că de fapt suntem o combinaţie între cele două şi că alegerea nu are sens. A urmat un dans cu gheaţă pe fundalul cântecelor ritualice ale lui Irinel în faţa oglinzii. Apoi o ploaie de baloane negre de la etajul superior, apoi un dans tribal ce presupunea pe lângă alte exprimări corporale şi o inimă înecată într-un borcan cu Cola. Şi tot aşa. Nu ştiu dacă se ascunde vreun mesaj în spatele acestui gest creativ, însă este o experienţă care îţi provoacă vrând-nevrând, chitit-nechitit hohote şi hohote de râs.