aproape unşpe noaptea, cu cerşetori, mirosuri grele şi culori. mi-a fost dor de tot haosul ăsta minunat care este Bucureşti. a doua zi îmi cumpăr ţigări şi ciocolată şi pornesc spre expoziţia foto, îmbrăcată în trei straturi negre, ca o provincială care uită că e încă vară în capitală.
Inspayer
lumina se joacă prin vitralii, fac cinci paşi şi văd pe perete pădurea de la Oaşa, din seara aia din excursie, când am coborât pe ponton, prin pinii ăia de poveste. seara aia e aici, pe perete, pentru toată lumea. la fel şi crengile de pe tren, de când stăteam cu capul pe fereastră. şi treptele pe care cobori în Dunărea din Bratislava şi fata din spectacolul lui Afrim şi eu cu păru-n vânt, în livada cu pruni, chiar înainte să vină furtuna. ce bine că aveam trepiedul cu mine. mă dedublez puţin, parcă nu sunt ale mele şi-mi vine să le arăt şi altora, uite uite ce frumos. iau pereţii la rând, să văd mai cine, ce şi cum. o fotografie e aşa de bună, încât duc aparatul la ochi şi fotografiez fotografia. geometrie pe mare, Marius Encher. mă mai uit şi descopăr încă una, întunecată, cu un om care ţine ceva alb în mână, Dragoş Radu Dumitrescu. mă-ntreb dacă o fi un avion de hârtie. fotografiez din nou. Sabina Ulubeanu, cu trei ferestre, nişte lumină şi culori, apoi o mână întreruptă-n aer , noaptea, parcă printr-o sticlă. fotografiez din nou şi din nou.
Universitatea Naţională de Muzică
mă întâlnesc cu un prieten polonez, stăm pe trepte, îmi face cunoştiinţă cu nişte oameni. ei schimbă câteva cuvinte în limba lor, eu mă foiesc de nerăbdare să înceapă muzica. intrăm, ne aşezăm în ultimul rând şi începe în sfârşit. o fată se joacă la un sintetizator pe scenă, în timp ce se proiectează un vizual sacadat, peste sunet sacadat şi el. strâmb din nas pe întuneric, strâmbă din nas şi prietenul meu care-mi şopteşte "well,'art'" şi mă cufund în scaun încercând să înţeleg ceva. fata se mută la pian şi continuă să cânte peste un material care rulează în fundal. începe să mi se urce încet muzica la cap, curge tot mai repede prin vene. cântă tot mai apăsat şi mie nu-mi vine să cred că se pot scoate sunetele astea dintr-un pian. nu am mai auzit vreun pian în felul ăsta, vreodată. se construieşte sunet peste sunet, tot creşte, îmi aplec uşor capul, aştept punctul culminant şi observ cu coada ochiului că se mişcă ceva în dreapta mea, e prietenul meu care îşi ridică şi el câteva degete prin întuneric, pândind când o să se spargă sunetul. când se sparge într-un final, suntem toţi în transă, ea pe scenă şi noi cu ea. aplaudăm mult. prietenul meu se ridică primul în picioare şi nu mă pot gândi decât la cine este oare fata asta şi de unde vine ea. când ieşim în pauză, îşi spun unul celuilalt "dobre, dobre" şi vreau să zic şi eu că "dobre" deşi n-am idee ce înseamnă, dar suntem cu toţii acolo, încă ameţiţi de muzică şi nu mai e nevoie de traducere, ne-a vrăjit Małgorzata Walentynowicz. pe toţi.
ArCuB
Multă lume, pixuri şi bileţele pe care să votezi, din nouă scurtmetraje proiectate mut, cu muzică live interpretată pe scenă de către SonoMania Ensemble. mă preling după ce începe MAI[1], culori blânde, frânturi şi bucăţi, picioare prin apă cristalină, turcoaz cu lumină reflectată, refractată, cine să mai ştie fizică, cu atâta magie pe ecran. se amestecă oamenii cu apa, se diluează toate mişcările şi nu mai vreau să se termine, câteva minute de splendoare şi-ncepe următorul şi următorul; mai vine nişte apă, ÎnCerc[2], alb negru, difuz, bule de plastic cu oameni în ele. încă vreo două şi se încheie cu The Gift[3]. o drăgălăşenie animată şi minimalistă cu un el şi o ea, despre cum dă el mult din el şi ea se joacă iar lumea din sală se regăseşte în ei şi râde, mult şi des. se termină în aplauze prelungi. muzica se potriveşte aproape de fiecare dată, muzica e bună mai mereu. o disociez cu greu de imagine; rămân cu apa albăstruie în cap.
Inspayer în ultima seară de festival
nu mai ajung la LeVant şi premierea de după. îl văd pe Cătălin Creţu şi-l întreb repede care scurtmetraj a câştigat. ÎnCerc; speram să fie MAI. afară cad castane, lumea soarbe vin roşu. mă furişez prin spatele oamenilor aşezaţi pe scaune, se percutează ceva şi Sabina mă cheamă să-mi dea diploma. citesc cuvântul Winner aproape dislexic, cu gândurile departe. apoi îl citesc cu tot cu sens şi întreb tâmp: "nu diplomă de participare?" Sabina zâmbeşte cu toată faţa şi-mi spune veselă că am câştigat concursul foto. după ce ne luăm la revedere, plec plutind spre Victoriei, cu sentimentul ăla plăcut, că oamenilor pe care-i admiri le plac fotografiile tale, că felul în care vezi lucruri, se suprapune puţin cu felul lor, că există nişte coerenţă, şi e bine.
[1] MAI: Monica Vlad, Mihaela Vasilache şi Mihai Măniceanu
[2] ÎnCerc: Gabriel Durlan, Adelina Adochiţei, Şerban Marcu
[3] The Gift: Julio Pot, Cecilia Baeriswyl, Gabriel Mălăncioiu