Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de Scurtmetraj Timishort, 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Timishort, 2014, ediţia a VI-a. Ziua a doua


octombrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ziua a doua a festivalului Timishort (vineri, 3 octombrie 2014) a cuprins trei calupuri competiţionale (unul românesc şi două străine), precum şi toate filmele experimentale de la secţiunea Videodrama. A trecut mai bine de jumătate din Competiţia Internaţională şi am remarcat câteva scurtmetraje. Dar întâi să discutăm puţin despre primul dintre cele două calupurile ale întrecerii interne. A fost un calup care a început foarte sus şi s-a terminat cum nu se poate mai jos.

Cai putere (2014, 27', r. Daniel Sandu) s-ar putea numi, la modul ironic, Cum să-ţi pierzi toţi prieteniii într-o după-masă. Porneşte de la o situaţie aparent nerealistă, dar, cu cât avansăm în poveste, tot mai veridică şi mai aproape de suflul românului. Patru vecini (toţi interpretaţi de actori cu roluri mai mult decât importante pentru desfăşurarea şi dinamizarea acţiunii), îl ajută pe al cincilea (Mihai, jucat cu aplomb şi un fel de autoritate nesimţit-egoistă de Adrian Titieni) să-şi motocicleta de colecţie pe scările unui bloc, motocicletă pe care o ţine în apartament peste iarnă; "că rugineşte şi mi-o fură". Între timp, intră în peisaj, pe rând, Tora Vasilescu şi Mihaela Sîrbu; prima e vecina deranjată de zgomot, a doua e soţia bărbătoasă. Daniel Sandu regizează cum nu se poate mai bine această situaţie de bloc şi îşi dă şi măsura talentului scenaristic printr-un dialog extrem de puternic, bine ancorat în peisaj şi gradat spre un deznodământ trist.

Bomberman (2013, 15', r. Barna Nemethi) pare a avea ceva distopic în el; dar şi ceva din Trainspotting; bombardantul e omul care se foloseşte de propriul sacrificiu pentru a crea un atentat terorist. Nu şi aici, unde totul e pentru "binele ştiinţei". Totul se întâmplă într-o baie (faptul că e bine aleasă contează, din moment ce în această încăpere se desfăşoară toate evenimentele). Bogdan Dumitrache îşi dovedeşte încă o dată calitatea şi flexibilitatea la nivel actoricesc. Filmul are punct culminant, este montat cu un ritm prielnic; iar introducerea celui de-al doilea personaj (o posibilă victimă colaterală care apucă să realizeze că e pe moarte - de obicei, acest tip de nefericiţi mor fără să o ştie în prealabil) e o modalitate ingenioasă de a dinamiza întreaga poveste.

Fum (2013, 17'49", r. Sarra Tsorakidis) plictiseşte şi atunci când, narativ, avea toate condiţiile să nu o facă. De pildă, când presupusa iubită a unuia care locuieşte într-un apartament oarecare, e singură şi cineva sună la sonerie. În rest, e absurd prin situaţiile pe care echipa de producţie alege să le introducă în această zi-de-leneveală-prin-casa-străină. Nu ştim de ce e singură, cum de are el un loc atât de mare numai al lui (sigur că există varianta că poate stă cu părinţi plecaţi momentan; totuşi, e cam în vârstă şi cam lunatec să locuiască în continuare cu ei) sau cum de ea nu merge acasă. Sunt întrebări cărora nu le găsim răspuns. În film e vizibilă încercarea de a căuta un ceva înalt (ca expresie şi experienţă artistică), dar, cum acel ceva nu creşte pe ecran şi nu ajunge la spectator, totul devine extrem de iritant. 

În Fals pozitiv (2014, 15', r. Octav Chelaru), actorii joacă nu neapărat slab, dar fără fantezie. Sunt seci, momentele tensionate le pierd din mână, nu par să aibă încă o identitate formată. Prospectul de la testul de sarcină e citit pentru a umple spaţiul peliculei. Minimalismul e venit din lipsă de ştiinţă, e neţinut bine în mână şi e fără greutate. Scenariul are calitate, dar jocul actorilor nu îl coagulează, deci nu îl ajută, fiind interpretat robotic.

Să mori de dragoste rănită (România, 2014, 23', r. Iulia Rugină) vorbeşte despre doi iubiţi, răvăşiţi (vezi Doamne!) că nu mai sunt împreună; vor să-şi pună capăt zilelor, pe fundalul celebrei melodii a Angelei Similea. La fiecare bate câte un vecin la uşă. Toată povestea ajunge să fie destul de necredibilă, pe sistemul prea de tot ca să fie adevărat. Film de atmosferă care, treptat, se anulează singur, din cauză că e prea demonstrativ. Totuşi, estetica stranie pe care o propune e cel puţin ofertantă şi, cu un corespondent narativ similar, ar fi putut să ofere baza unui scurtmetraj decent.

În ceea ce priveşte Competiţia Internaţională, au fost proiectate calupurile II şi III.

Killing Phillip (Noua Zeelandă, 2012, 13', r. Adam Gunser) e un fel de Al şaselea simţ - varianta scurtă şi neconvingătoare. Problema e că ştim (dacă nu din prima scenă, sigur din a doua), că Phillip (prietenul-adult al lui Charile, 7 ani) nu există în realitate. Şi nici măcar nu e o situaţie simbolică, ci doar lipsită de sens, la care se recurge dintr-o convingere că poate ridica şi susţine proiectul. Regizorul Adam Gunser s-a înşelat.  

Exchange & Mart (Marea Britanie, 2014, 15', r. Cara Connolly & Martin Clark) beneficiază de o clădire-internat care, scenografic şi vizual, oferă un anumit mediu cu care se poate lucra în moduri foarte diferite. Fetele joacă bine şi se vede că avem de-a face cu un film lucrat atent, în interioriul căruia detaliile sunt prezente, recreează atmosfera anilor optzeci (walkman, cărţi în locul actualelor tablete, o modă vestimentară mult mai neprovocatoare) şi ridică valoric întregul filmic. Sunt chestiuni minore care contează în construicţia de ansamblu. Laitmotivul chiloţilor e un alt aspect ciudat şi creează o aşteptare oarecum perversă; concretizată sau nu, aşteptăm până la ultima scenă. E acel clişeu din filmele porno cu eleve-îmbrăcate-în-uniformă. Totuşi, nu sunt toate lapte şi miere la Exchange & Mart. Senzaţia pe care o lasă e că nu are cap şi, mai ales, coadă. Pare o secvenţă extrasă dintr-un lungmetraj, ceea ce în acest caz e deranjant. Regizorul nu se bazează pe tipicul unui ultim act deschis (cum era Cigano, discutat în prima zi de festival), ci, mai degrabă, uită să dea o formă finală proiectului.

Arena (Polonia, 2013, 23', r. Martin Rath) are în prim-plan un tânăr venit de niciunde şi mergând spre nicăieri care face un popas într-o zonă retrasă, de munte. Se ataşează de acel loc şi de ai săi locuitori grobieni, chiar dacă nu ştim sigur acest fapt, ci doar îl simţim. Regizorul pare mai interesat să profite de locuri sălbatice speciale decât de psihologia personajului; care, de fapt, nu există, din moment ce toate aspectele caracterologice sunt ţinute la o cât mai pregnantă suprafaţă. Aparent, Martin Rath vorbeşte despre un loc unde individualul nu primează în faţa măreţiei convieţuirii cu natura. Doar aparent, pentru că finalul întoarce totul pe dos. Autorul schimbă registrul într-un mod nefericit când mută atenţia pe om, iar natura ajunge în planul secund. Dintr-un film de stare, de reflecţie, picăm într-un ceva grosolan. Ceea ce dovedeşte o anumită inconstanţă cinematografică sâcâitoare, ce pur şi simplu rupe ritmul. Vedem că, de fapt, oamenii aceştia nu sunt mai mult decât nişte braconieri pur şi simplu nenorociţi, care taie copaci şi omoară animale; dacă la început sacrificarea vietăţilor părea o chestiune mai mult de ritual. La fel ca gesturile lor, şi filmul ajunge să fie gratuit şi prostesc.

I Love Hooligans (Olanda, Belgia, 2013, 13', r. Jan-Dirk Bouw) aduce în discuţie un subiect foarte la modă în prezent: huliganismul - pe care cumva îl documentează, din moment ce întreaga afacere e inspirată din realitatea (vre)unui microbist. Faptul că e animaţie e neobişnuit, iar homosexualitatea protagonistului dublează ineditul. Totuşi, grafica întregului proiect e departe de-a fi fericită. Este prea sumbră şi are un caracter căutat-neîngrijit, amintind la nivel estetic de Crulic; care era schematizat ca imagine tocmai pentru că acolo povestea tragică capta atenţia.

Discipline (Elveţia, 2014, 11', r. Christophe M. Saber) atacă o problematică socială, conflictele existente în Europa pe fondul diferenţelor culturale ce apar între comunităţi. Subiectul e bine ales, dar transpunerea pe ecran e prea haotică - probabil pentru că Saber e la începutul carierei şi mai are de învăţat cum să-şi tempereze situaţiile. Tocmai de aceea, nu apucăm să rumegăm îndeajuns replici - altfel inspirate. La discuţia de după proiecţie, a avut explicaţiile pe care le bănuiam, aşa că germenii ideatici există, doar trebuie să îi cizeleze.

Figures (Belgia, 2013, 13', r. Miklos Keleti) e ireproşabil la nivel estetic; creează tablouri frumoase de început de toamnă. Narativ, însă, e subţire, iar acustic, enervant de-a dreptul. Sinopsisul sună cam aşa: Hannah este o fetiţă surdomută. Cu toate acestea, într-o zi ea aude un zgomot bizar într-un parc (sigur că mama n-o crede). Extradiegeticul acesta agasant nu apare în permanenţă, dar când o face strică puţinul prin care filmul se menţinea oricum cu greu pe linia de plutire. Ce am observat prin proiecţiile din festival (lucru pe care mi-l formulasem de multe ori înainte), e că unii regizori au mână bună la nivel de imagine şi decupează bine cadrele, pe când alţii ştiu să lege o poveste. Să le faci pe amândouă într-un mod natural e dificil, iar procentual, astfel de filme (complete, rotunde, lăudabile) sunt rare. Ajung să fie cele care se luptă la trofeele competiţiilor.

El Chilean Elvis (Mexic, 2014, 11', r. Kiwi Beiger) vorbeşte, după cum ne clarifică titlul, despre un Elvis chilean; nimic mai clar. Filmul vrea să se singularizeze prin colorit (alb-negrul este alternat cu un color desaturat), ceea ce reuşeşte parţial. Însă ineditul vine tocmai din personajul fabulos, care vibrează de energie chit că are 77 de ani; şi e şi talentat, cântă şi se zbenguie precum legendarul solist american. Totodată, Beiger dezvăluie într-un mod foarte fin spiritul latin: efervescent, plin de nebunie.

Stella Maris (Franţa, 2014, 26' 37'', r. Giacomo Abbruzzese) aduce în faţă un sat suprarealist, cu delicvenţi-artişti, un primar-ajuns-ciclop în urma unui accident şi evenimente care mai de care mai absurde. Localitatea în sine e atractivă; mai adaugi toate aceste personaje neobişnuite şi reţeta ar trebui să fie asigurată; ar trebui. Ideologic, filmul discută despre valorile religioase ce leagă o comunitate, mai ales una profund catolică aflată într-un sătuc italian uitat de lume. Finalul dinamitează lucrurile şi oferă dramatism unei aparente comedii inspirate din procesiuni religioase. Regizorul a fost prezent la Q&A şi a vorbit tocmai despre faptul că se inspiră dintr-o realitate care i se pare o idee depăşită de vremuri.

Dinola / Litoral (Georgia, 2013, 14' 38'', r. Mariam Khatchvani) arată încă din prima scenă că regizoarea e profund influenţată de estetica conaţionalului Tenghiz Abuladze; ca tonalitate a culorilor, ca ritm (lent), cadraj, ca tipologie de personaje. Sigur, şi ca peisaje, dar acest fapt ţine, mai degrabă, de o caracteristică a Georgiei: aşezări rurale unde viaţa e dură şi valorile / tradiţiile sunt primitive. Un excelent scurtmetraj de stare, dar şi de prezentare a valorilor unui popor pe care nu îl cunoaştem aproape deloc. Dinola aminteşte, ca stilistică, de După dealuri şi personal e preferatul meu din cele trei calupuri-deja-proiectate. Are intensitate, substrat, context şi tehnic (pentru ce caută Khatchvani) e minunat.

Mekanichko Srce / Mecanismul perfect al inimii (Croaţia, 2013, 8'40", r. Manuel Šumberac) este o animaţie cu atmosferă misterioasă; nu voi scrie mai mult, pentru că e un film total gratuit, ce împrumută de pe unde apucă. Muzica e oribilă, povestea de asemenea.

Put(in) love (Cehia, 2014, 14'25", r. Eirini Karamanoli) spune o poveste absurdă, despre o tânără neintegrată social. Tot filmul pare mai mult un exerciţiu; unul ratat prin faptul că e necredibilă povestea. La nivel de imagine, toate decurg în regulă. Cu puţină imaginaţie din partea auditoriului, poate fi chiar receptat ca o parabolă faţă de răutatea-ca-înşuşire-universal-umană. Dar totul e mult prea deplasat, în ciuda mesajului pro-drepturi-ale-omului scris la final.

Malas vibraciones / Vibraţii negative (Spania, 2014, 19', r. Flavia Santos & David P. Sañudo) e poate duda (am voie, acest termen?) festivalului. Personal, impresia îmi spune că mulţi oameni care decid să facă film nu mai ştiu ce subiecte să aleagă şi recurg la tot felul de artificii fără sens şi atât de grosiere încât lăcrimăm sânge când le urmărim. În acest caz, protagonistul face mare caz din găsirea unui vibrator în dulapul soţiei. E evident că nu orice subiect poate deveni elementul central al unei pelicule. Aici, totul se preface într-o comedie grosolană, fără fineţe, de un umor facil şi dezgustător. Sinopsisul zice aşa: Când un bărbat descoperă că soţia lui are vibrator..., iar eu completez: e vremea să stingem proiectorul!

După cum anunţau directorii festivalului, la ora 20:00 proiecţiile s-au mutat în Sinagoga din Cetate. Secţiunea Videorama a avut loc acolo; o clădire perfectă pentru proiecţia filmelor experimentale; care chiar au fost experimentale, nu doar experimente nedefinite pe care, din nevoia de a le cataloga totuşi cumva, să fie pusă eticheta de experimental - cum deseori se întâmplă. Că nu toate au avut calitate, asta e o altă discuţie. Am remarcat Please Relax Now (Germania, 2014, 12ʼ10", r. Vika Kirchenbauer), care dovedeşte că uneori arta-ca-perversiune-totală chiar face sens. Darkroom (Austria, 2014, 13'21'' , r. Billy Roisz) e al doilea proiect ce merită vizionat, iar Hacked Circuit (SUA, 2014, 15' 8" , r. Deborah Stratman) încheie metafilmic şi referenţial lista scurtă de pelicule ale calupului acesta, care are un concept sănătos şi ceva de spus.

Cam acestea au fost filmele proiectate vineri. Seara, clubul D'Arc a încheiat cum nu se poate mai bine o zi plină; cu discuţii pe teme cinematografice între oamenii implicaţi într-un fel sau altul în Timishort.




 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Scurtmetraj Timishort, 2014


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Ion Indolean


Alte articole

 Timishort, 2014, ediţia a VI-a. Câştigătorii, Ion Indolean
 Timishort, 2014, ediţia a VI-a. Ziua a treia, Ion Indolean
 Timishort, 2014, ediţia a VI-a - Ziua întâi, Ion Indolean
 Toamna filmelor scurte a început cu sala plina la Timishort, 2014!, Comunicat de presă
 Program Timishort, 2014, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Scurtmetraj Timishort, 2014


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer