Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Noul locatar

Noul locatar de la Nottara


Observator Cultural, octombrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Gábor Tompa reia - re-creează, de fapt - la Nottara un spectacol din 2004, montat în Anglia, la Newcastle, şi prezentat, în acelaşi an, şi în România, la Cluj şi Sibiu (în festival, fireşte). Spun re-creează, pentru că decorul lui Helmut Stürmer este acelaşi, costumele Corinei Grămoşteanu le reiau pe cele din montarea originală şi personajul principal este jucat de acelaşi Francisco Alfonsín. Nu e nimic rău în asta - re-crearea unui spectacol, cu (parţial) alţi actori, în alt spaţiu, e practică uzuală şi, cînd e vorba despre un spectacol bun, ca acum, benefică pentru spectatori.

Textul lui Eugène Ionesco e unul jucat mai rar la noi (coincidenţă, însă: tot în 2014, a fost montat şi la Teatrul Municipal Baia-Mare, de către Mihaela Panainte). Un text scurt şi nu foarte închegat, care cere regizorului fantezie, construcţie, invenţie scenică - elemente care să aducă ritm şi să suplinească sărăcia textului. Ceea ce Tompa şi echipa lui au din plin.

Ideea e simplă şi limpede expusă de spectacol. Acumularea iraţională de obiecte (aici, simbolizate de mobilă) ajunge să sufoce omenescul. Sub presiunea obiectelor, omul devine un mecanism care, oricît de precis, pierde contactul cu spiritualitatea: înconjurat de obiecte în exces, chiar "frumoase", obiecte de artă, individul se goleşte de umanitate şi de sens.

Spectacolul e deschis de Ada Navrot, portăreasa unui imobil parizian care pregăteşte un apartament cenuşiu, complet gol, pentru noul său locatar. Portăreasa e tipul clasic: o femeie bîrfitoare, vulgară, preocupată numai de contingent, căreia nu-i tace o clipă gura - Ada Navrot umple scena cu o vitalitate debordantă şi stabileşte un nivel destul de înalt de energie de la care nu se va putea coborî. Soseşte noul locatar, un personaj ciudat, îmbrăcat într-un trenci de modă veche şi cu melon pe cap, cu pantaloni prea scurţi, de sub care ies ghete de piele lustruite cu grijă - ceva din înfăţişarea sa trimite la un clovn (şi Ada Navrot e grimată, de altfel); poartă mănuşi din piele sub care, la un moment dat, vom vedea că mai are cîteva perechi, din lînă. Personajul e taciturn (vorbeşte puţin, dă ordine mai degrabă, alternînd engleza, franceza şi o română cu accent, doar e străin), reţinut şi în mişcările măsurate, studiate, apropiate de dans. Faţa îi e imobilă şi aşa va rămîne pînă la sfîrşit. O concediază destul de repede pe portăreasă şi începe să-i dirijeze cu gesturi şi comenzi scurte (ThereAll around)  pe cei doi hamali care-i aduc mobila.

Se porneşte un balet - la propriu, aproape: unele scene se derulează pe muzică de operă. Hamalii aduc într-una mobile, într-un ritm din ce în ce mai alert (lucru imposibil fără o echipă tehnică de nota zece în culise), mobile  care se adună neverosimil pe scena inimaginabil de încăpătoare, plasate conform indicaţiilor locatarului care, înarmat cu un metru telescopic, măsoară imperturbabil, calculează, trasează. Performanţa lui Ion Grosu şi Gabriel Răuţă e absolut remarcabilă: mimează, se mişcă graţios în ritm, se coordonează perfect. Totul creşte pînă cînd scena e plină de mobile care-l ascund complet pe locatar. Dar nimic nu e întîmplător: locatarul regizează foarte atent acţiunea (cărătorii îi tot spun că nu mai e loc, el îi asigură că totul e calculat). 

Asta-i tot. Asta-i tot? Ei, nu chiar. Mai e muzica, lumina, sînt imagini foarte frumoase, dintr-un registru suprarealist bine temperat. Mai e mult umor, niciodată gros. Al textului. Al lui Tompa, în felul cum a construit spectacolul. Al actorilor, în felul cum au construit personajele: logoreica, temperamentala portăreasă a Adei Navrot contrastează cu hieraticul locatar al lui Alfonsín, un actor cu prezenţă scenică  remarcabilă - pare mult mai înalt decît e în realitate; perechea de hamali evocă un cuplu de clovni (e şi o scenă de tot hazul a schimbului de meloane, pe care cred că Tompa a mai exersat-o într-o montare cuGodot), dar, din text şi din atitudini, creionează şi două tipuri umane contrastante. Al scenografiei: uşile se deschid în ambele direcţii, oglinda curbează imaginea într-un anume punct (e concavă, dar mai e ceva, nu vă spun ce!), locatarul scoate din cufăr o frînghie cu nod gata făcut pentru spînzurătoare, tablourile "strămoşilor" locatarului îi reprezintă pe Don Quijote, pe Beckett şi pe Ionesco etc.
 
Toate la un loc - text, regie, decor, actori - fac un spectacol foarte frumos care confirmă direcţia bună în care merge Teatrul Nottara.
 
 Teatrul Nottara, Bucureşti
Noul locatar de Eugène Ionessco
Traducere de Vlad Russo şi Vlad Zografi
Regia: Gábor Tompa
Asistenţă regie: Mirela Sandu
Decorul şi light design: Helmut Stürmer
Costume şi asistenţă decor: Corina Grămoşteanu
Cu: Francisco Alfonsín, Ada Navrot, Ion Grosu, Gabriel Răuţă 



 Toate articolele despre Noul locatar


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Liviu Ornea


Alte articole

 Noii Rinoceri, vechii noştri Locatari la FNT, 2014, Silvia Dumitrache
 Premieră cu Noul locatar, un spectacol de Gábor Tompa, la Teatrul Nottara, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer