Filmul, condus într-o frenezie continuă de Gyllenhaal, discută o serie de teme foarte la modă, care au ajuns să fie clasificate drept clişee, din moment ce pe ele se bazează mai toate proiectele cinematografice de factură comercială. Însă Nightcrawler se diferenţiază (de acestea) prin calitate, ritm, gradare a tensiunii, interpretare actoricească.
Printre altele, filmul discută ideea conform căreia, în societatea actuală, am devenit într-atât de alienaţi încât calculatorul a ajuns să fie, pentru mulţi, cel mai bun companion. Nu prieten, pentru că suntem conştienţi de şi acceptăm limitele tehnologiei prezentului (viitorul ne rezervă posibilităţi şi mai interesante, conform Her sau Transcendence), care creează depedenţă. Suntem legaţi aproape ombilical de gadgeturi, iar la fel este şi Lou, care în nenumărate rânduri ţine să precizeze - chiar să se mândrească - faptul că a învăţat totul de pe internet. E o acumulare artificială, care îl face să acţioneze ca atare. Într-o cheie sociologică de interpretare a filmului, Lou ajunge prototipul prin excelenţă al omului sec, prea rece, dar eficient, după chipul şi asemănarea unui computer care funcţionează într-un mod mecanic şi acţionează conform unor date clare, prestabilite. Ca dovadă, stăpânirea de sine îl plasează în sfera oamenilor aparent superiori - de fapt, cum şi spune, e un mizantrop. Unul care, ca mecanism de apărare, a învăţat să nu se enerveze, ci să-i verbalizeze interlocutorului reacţia pe care un om normal ar avea-o, în faţa unui sau altui moment limită. În tipare cibernetice, el îşi prestabileşte traseul, de la care nu se abate.
O altă dezbatere orbitează în jurul întrecerii nebune după un senzaţionalism consumat abitir de public, până devine mod de petrecere a timpului liber. Lou, prin natura lui, este un personaj repugnant, ce activează într-o sferă profund pervertită. Astfel, filmul ajunge să problematizeze pe marginea unei dileme care efectiv bântuie o societate tot mai legată de media: cât de departe ar trebui să fie dispuşi receptorii să meargă, când acceptă ştiri, şi, la fel de important, cât de lipsit de etică îşi permite să fie emiţătorul, atunci când alege evenimentele spre prezentare. Pentru că, din păcate, în general (cu toate că excepţii există), presa pare un mediu tot mai lipsit de acel tip de bun simţ (elementar) care ne face să ocolim anumite chestiuni. De aici, porneşte intruziunea nesimţită, fără limite, ce rezidă în acţiunile tipologiei de jurnalist portretizat de Lou. Astfel, prin generalizare, se poate să ajungem să contestăm, ca public, o întreagă clasă din câmpul muncii.
Până la urmă, Dan Gilroy descrie în amănunt (aproape sub forma unui studiu de caz), o victimă a sistemului, care, la rându-i, provoacă victime. În interiorul poveştii rezidă mult cenuşiu - acel cenuşiu care aduce în discuţie fapte aflate la convergenţa dintre bine şi rău. Taberele nu mai sunt împărţite clar, ci li se atribuie o bipolaritate care face discutabile acţiunile tuturor. În fond, nu e clar dacă Lou încalcă legea sau nu, dar ajunge să fie un personaj detestabil pentru că e foarte posibil să regăsim în el părţile pe care ni le ascundem.
Nightcrawler are toate datele unui cult. Vine pe linia American Psycho, reuşind să fie totodată extrem de actual, deci şi cu suflu propriu. Anii '90 şi început de 2000 însemnau bunăstare, portretizată atunci prin Patrick Bateman (Christian Bale), acum avem sărăcie, dorinţă de mărire. Ambele demersuri sunt puncte de referinţă în ceea ce priveşte filmele cu şi despre psihopaţi nocturni şi semi-literaţi.