Mă scuzaţi, cum se spune la 25 în engleză? - A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence la BIEFF, 2014

Am fost aseară (10 decembrie 2014) la gala de deschidere BIEFF, 2014. Oameni mulţi şi frumoşi, puţină înghesuială, emoţii şi multe păreri. Am ajuns cu întârziere şi am fost bucuroasă că nu începuse încă. M-am aşezat cuminte în scaun, aşteptând să înceapă filmul En duva satt på en gren och funderade på tillvaron / A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence. Dar nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru ceea ce a urmat. Timp de aproape 2 ore am stat şi am urmărit picturile mişcătoare ale unui film în care absurdul, umorul negru şi tragicul se împletesc dând naştere unei opere incomode, triste şi profund neliniştitoare.

La multe dintre scenele din film am auzit râsete în sală. Nu le-am înţeles pentru că nimic din ceea ce vedeam nu mi se părea amuzant. Comicul este, în acest film, un vǎl care ascunde tragicul condiţiei umane. Or, tocmai faptul că acesta din urmă este mascat de un umor negru şi amar îl face să fie cu atât mai tragic. Cu toate acestea, râsetele din sală reliefează exact ceea ce a dorit Roy Andersson să reliefeze prin filmul său.

Există o scenă-cheie în film în acest sens. Este vorba de scena decesului unuia dintre personaje în care casieriţa barului la care acesta tocmai comandase de mâncare, întreabă timid ce se va întâmpla cu mâncarea acestuia, având în vedere că a fost plătită. După o ezitare de câteva momente, un ins durduliu, de vârstă mijlocie, se oferă să ia el doar paharul de bere, nu şi mâncarea. Râsetele din sala mi s-au părut edificatoare pentru această scenă. Indiferent de ceea ce vedem, există întotdeauna o conştiinţă individuală care distruge convenţia empatiei cu celelalte fiinţe. Omul e mort, dar berea trebuie băută de cineva. Filmul este tragic, dar râsetele trebuie continuate.

În filmul său, Roy Andersson ridiculizează cu un spirit critic extrem de ascuţit însăşi existenţa umană. Nu există nicio categorie socială care să scape lupei neiertătoare a regizorului. Din acest punct de vedere, filmul poate fi asemănat cu Pisica albă, pisica neagră a lui Kusturica. Dar asemănările se opresc aici, întrucât filmul lui Kusturica este, într-adevăr, comic, caragialesc şi realizat într-un spirit ludic, specific balcanic. Filmul lui Roy Andersson nu are nimic din căldura umorului balcanic. Este un film dur, neiertător şi care oglindeşte în cel mai sinistru mod partea urâtă a naturii umane.

Compus din mini-episoade şi având un fir narativ extrem de complex, A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence i-a fost inspirat lui Roy Andresson de tabloul flamand Vânători în zăpadă în care câteva păsări aflate pe o creangă urmăresc spectacolul uman desfăşurat sub ochii lor. Acesta este şi motivul pentru care fiecare scenă începe static, cu personaje imobile care se animă treptat, sugerând o frescă, un stop-cadru al realităţii.

În debutul filmului avem trei întâlniri cu moartea. Prima în care un bărbat în vârstă încearcă să desfacă o sticlă de vin şi se prăbuşeşte mort în urma unui infarct, în timp de soţia sa continuǎ să gătească fredonând o melodie şi neobservând ce s-a întâmplat. A doua întâlnire este scena dintr-un spital în care o bătrână aflată pe patul de moarte este convinsă că îşi poate lua bijuteriile cu ea în Rai în timp ce copiii săi, exasperaţi, încearcă să îi smulgă din mâinile încleştate geanta cu bijuterii. A treia întâlnire este cea despre care am discutat în debutul acestui articol. Avem trei ipostaze absurde şi ridicole ale morţii, trei morţi care sunt despre orice, mai puţin despre moarte şi trei oameni a căror existenţă nu a schimbat cu nimic cursul lumii. Nu întâmplător, în prima scenă, înainte de moartea sa, personajul priveşte fulgii de zăpadă care cad acoperind oraşul. Zăpada este verdictul final pe care Roy Andersson îl dă fiinţei umane, adică uitarea şi neantul. Simbolistica zăpezii care cade neîntrerupt, acoperind formele şi oferind o linişte apocaliptică este un crepuscul al existenţei umane, aflate în punctul în care neantul este singura opţiune care i-a mai rămas.

În prim-planul acţiunii filmului (dacă putem vorbi despre o acţiune propriu-zisă) se află doi vânzători de obiecte inedite (colţi de vampir, pungi cu râs şi măşti de cauciuc) care îşi doresc să ajute oamenii să se distreze. Cu toate aceste, nimic din posturile lor înfrânte, din certurile lor obosite sau din austeritatea vieţilor lor nu sugerează veselia şi nici măcar speranţa. Pentru că A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence nu acordǎ nicio speranţă vieţii umane. Tacticos, microscopic şi cu o detaşare patologică, filmul dezveleşte învelişul fiinţei pentru a demonstra vidul interior existent.

Într-un alt plan, există un Charles al XII-lea adus în planul contemporanităţii care, în continuare, pierde bătăliile şi sacrificǎ vieţile umane pentru propriul orgoliu. Acest personaj este un simbol al cauzelor pierdute, iar sacrificiul uman este o sugestie a sacrificiului propriilor resurse interioare, sacrificiu pe care oamenii îl fac zi de zi, aproape inconştient, luptând pentru cauze pierdute din start.

Profesoara de dans care face avansuri elevilor, magnatul în vârstă care vorbeşte nimicuri la telefon în timp ce ţine în mână pistolul cu care urmează să se sinucidă, copilele care sufla baloane de săpun de la balconul unui bloc gri, bătrânul din cârciumă care este atât de absorbit în retrăirea trecutului încât nu mai aude prezentul, cercetătoarea care discutǎ la telefon în timp ce torturează o maimuţă - toate aceste personaje sunt simboluri umane edificatoare pentru categoria socială din care fac parte. Ce au în comun toate aceste personaje? O tristeţe existenţială şi un soi de disperare tăcută.

Mici orgolii, meschinării, speranţe, idealuri, mici gesturi de bunătate şi mici revolte, toate acestea sunt dublate de profunda lor inutilitate. Tot acest zbucium atât interior cât şi exterior este minimalizat, adus până în punctul de ridicol. Bătrânul care priveşte cu interes fosilele şi animalele împăiate dintr-un muzeu este porumbelul care, de pe creanga sa, priveşte cu interes zbuciumul inutil al vieţii umane. Căci, într-un final, ceea ce rămâne este urma, iar urmele au o funcţie pur de divertisment.

Porumbelul este şi o parabolă dură la adresa Creatorului care se mulţumeşte doar să îşi contempleze creaţia, detaşat şi privind cu interes drame, morţi, tragedii şi destine tragice care, împletite, sugerează apocalipsa fiinţei.

Există două laitmotive în filmul lui Andersson care se repetă în mod obsesiv aproape. Unul dintre acestea este conversaţia telefonică, mereu prezentă în scenele din film. Telefonul este aparatul care, în mod paradoxal faţă de scopul în care a fost construit, distanţeazǎ oamenii. Este aparatul care absoarbe emoţia umană şi livrează mesajul. Celălalt laitmotiv este replica spusă la telefon de absolut toate personajele din film: "Mă bucur că eşti bine". Este o critică durǎ la adresa unui limbaj care şi-a pierdut funcţia esenţială, aceea de a transmite emoţia. Este un limbaj standardizat, robotic care, de fapt, nu mai transmite nimic. Cuvinte care şi-au pierdut demult sensul şi au rămas la stadiul de simple convenţii sociale.

Scena care încheie filmul, de departe cea mai dură şi mai răscolitoare, este scena în care un grup de oameni de culoare, inclusiv mame cu copii, sunt închişi într-un tub imens de cupru, care se roteşte. La baza tubului este o groapă cu lemn şi cărbuni iar, în momentul în care şi ultima persoană este împinsă în tub, uşile sunt sigilate şi în groapă este aprins focul. Mişcarea celor care sunt arşi de vii face că tubul să se învârtă, iar urletele lor în agonie produc un efect muzical ce are drept scop distrarea unor bătrâni din înalta societate, care ies pe terasă şi savurează spectacolul ciocnind pahare cu şampanie. Nu întâmplător femeile din grupul de aristocraţi bătrâni sunt îmbrăcate aproape identic, în rochii galben pai în timp ce bărbaţii poarta costume asemănătoare. Este de departe cea mai dură critică adusă unei societăţi care comite atrocitǎţi în numele divertismentului. Nu este vorba despre un grup izolat de indivizi, ci despre o masă informă de oameni care îşi devorează semenii într-un soi de ritual morbid. Este o imagine-simbol a însăşi societăţii contemporane care îşi devorează cu voluptate membrii diferiţi, impunând o uniformizare absolută. Este monstrul închis în străfundurile fiinţei care nu ezită să distrugă atunci când nu poate concepe creaţia a ceva ce iese din tiparele impuse.

Am ieşit de la acest film tulburată şi reflectând asupra condiţiei umane şi asupra verdictului dur dat de Roy Andersson speciei noastre. Abia făcusem cinci paşi pe strada pe care se afla Cinema Pro şi discutam despre film, când am fost întreruptă de un om aflat în parcarea de lângă cinema. "Mă scuzaţi, cum se spune la 25 în englezǎ?" m-a întrebat. I-am răspuns şi ne-a acordat un zâmbet larg, dezvelind o dantură ştirbă. Se ocupa cu parcatul maşinilor şi, având în vedere că la film au fost mulţi străini, voia să ştie cum să-i taxeze.

M-am uitat în jurul meu, aşteptând să văd camerele de filmat. Pentru că am avut senzaţia că am intrat în film şi trăiesc acolo, printre fosile şi păsări împăiate.