ianuarie 2015
Mommy
Mommy al lui Xavier Dolan este un film faţă de care poţi avea doar atitudini antagonice. Poţi să îl iubeşti sau poţi să îl urăşti profund. Poate să îţi provoace scârba sau compasiune, teamă sau curaj, dar nu îţi dă voie să te situezi în afara unor extreme. A existat o scenă în film în care mi-am înfipt unghiile în scaunul de la cinema şi abia m-am abţinut să nu mă ridic şi să urlu. Iar arta adevărată se naşte din faptul că în scena respectivă nu exista absolut nimic violent, vulgar sau agresiv vizual. Să poţi provoca astfel de reacţii puternice fără a te folosi de imagini şocante, înseamnă a fi un geniu cinematografic. Iar după ce am văzut acest film, m-am convins că Dolan face parte din acea categorie mică şi elitistǎ a geniilor cinematografice.

Mommy ne propune, în primul rând, o analiză a relaţiei mamǎ-fiu. Însă ceea ce face Dolan în filmul sǎu, este complet surprinzător. Avem filme şi cărţi care analizează relaţia mamǎ-fiu din perspectiva unei iubiri monstruoase a mamei care sfârşeşte prin a anihila obiectul iubirii (fiul). Dar ce se întâmplă când lucrurile stau invers? Ce se întâmplă când iubirea obsesivă şi feroce este din partea fiului către mamă?

Steve (Antoine-Olivier Pilon) este un adolescent problematic, ale cărui înclinaţii către impulsivitate şi violenţă se situează la limita patologicului. Probabil un psiholog m-ar contrazice şi ar spune că nu se situează la nicio limită, deoarece sunt deja patologice. Însă, din punctul meu de vedere, Steve nu este un adolescent irecuperabil cu probleme psihice. Sau, mai bine spus, patologia sa nu constă în agresivitatea şi violenţa pe care le afişează. Singurul lucru care poate fi numit patologic în legătură cu Steve este iubirea obsesivă faţă de mama sa pe care o transformă în obiect al adoraţiei, tentaţie sexuală şi raţiune de a exista. Dar, până la urmă, cine poate defini atât de exact iubirea încât să îi poată stabili limitele?

Diane (Anne Dorval) este genul mamei adolescente. Este o femeie care se îmbracă provocator, bea mult, fumează mult şi, ocazional, se relaxează cu un joint. Este mama de gaşcǎ, cea care, uneori, uitǎ limitele şi sfârşeşte prin a-l seduce pe cel mai bun prieten al fiului. Nu asta se întâmplă în Mommy, dar Diane este portretul tipic al mamei bine intenţionate, dar care nu ştie să seteze limite în relaţia cu propriul copil. O figură maternă mai pronunţată decât Diane este Kyla (Suzanne Clement), vecina ciudǎţicǎ şi cu probleme de vorbire. Spre deosebire de Diane, Kyla ştie să impună limite în relaţia sa cu Steve şi are un control mai mare asupra lui.

Avem, aşadar, un trio fragil format dintr-un adolescent cu probleme, o mamă dezamăgită de viaţă, marcată de pierderea soţului şi o vecină cu probleme sociale şi de vorbire, marcată, la rândul ei, de pierderea unui copil. Nu este întâmplător faptul că Steve este profund îndrăgostit de amândouă. În momentul în care apare Kyla, o altă versiune a figurii materne, Steve îşi comută, pentru scurt timp, atenţia către aceasta. Cu toate acestea, obiectul iubirii sale obsesive rămâne propria mamă. Fragilitatea acestui trio este dată de fragilitatea fiecăruia dintre membrii săi. Echilibrul găsit este unul doar aparent; ca şi cum ai sprijini între ele trei scaune cărora le lipseşte câte un picior. Poţi obţine un echilibru, dar, la cea mai mică lovitură, ele vor cădea. Steve, Diane şi Kyla sunt, fundamental, nişte inadaptaţi, oameni cărora le lipseşte sau le prisoseşte o parte esenţială care să le permită existenţa într-o lume a canoanelor şi regulilor.

Cel mai interesant personaj al filmului este, de departe, Steve. Se poate vorbi despre un complex al lui Oedip în cazul său, cu toate că tatăl este absent din start? Da, în sensul în care se îndrăgosteşte de propria mamă şi îşi asumă rolul tatălui său, devenind, pe rând, posesiv, gelos, autoritar şi cuceritor. Ceea ce simte Steve pentru mama sa este o iubire totală. O iubire care nu cunoaşte graniţe sau reguli. Este ca şi cum acest adolescent şi-ar fi concentrat toată forţa vitală într-o singură direcţie: aceea de a iubi complet, fără limite şi fără condiţionări. Dacă stăm să ne gândim la marile legende ale lumii, prin ce este diferită dragostea lui Steve pentru mama sa faţă de iubirea lui Tristan pentru Isolda sau a Crimhildei pentru Siegfried? Prin nimic. Este exact aceeaşi viziune completă asupra iubirii care îl face pe Camil Petrescu să spună că "îndrăgostiţii au drept de viaţă şi de moarte asupra celuilalt".

S-a vorbit mult în arta despre iubirea maternă şi despre ferocitatea ei. Dolan ne propune altceva. Ne propune să vorbim despre iubirea copilul faţă de părinte, care poate fi la fel de feroce şi imuabilă. Aluzia sexuală nu reprezintă, de fapt, problema acestei relaţii. Faptul că Steve este atras sexual de mama sa, nu este decât consecinţa logică a unei iubiri care vrea totul şi cere totul. Problema acestei relaţii este violenţa iubirii copilului faţă de mama care nu poate oferi acelaşi lucru. Diane îşi iubeşte fiul. Dar este o iubire clasică a mamei faţă de copil, o iubire care cunoaşte anumite limite şi care nu poate ieşi din anumite canoane. Diane nu înţelege nici profunzimea sentimentelor pe care fiul le nutreşte faţă de ea şi nici singurătatea profundă a propriul copil.

Scena despre care spuneam mai devreme, este scena-cheie a filmului, scena în care spectatorul îşi dǎ seama, de fapt, cine este Steve. Aflat într-un bar de karaoke, Steve îşi priveşte mama flirtând cu un vecin cu care ieşiseră în oraş. La un moment dat, se ridică, se urcă pe scenă şi începe să cânte melodia Vivo per lei (Trăiesc pentru ea) într-o încercare disperată de a-i atrage atenţia Dianei. Este un contrast izbitor, emoţionant şi absolut revoltător între adolescentul dezgolit sufleteşte de pe scenă care cântǎ, în ciuda huiduielilor celorlalţi, şi barul ticsit cu oameni aduşi la rangul de mecanisme bipede, care se pipăie, râd zgomotos, se sărută, dansează lasciv şi aruncă cu coji de seminţe. În acel moment, ca spectator, simţi prin fiecare nerv singurătatea existenţială a unui om care îşi rupe, efectiv, fiecare strat protector al sufletului în dorinţa disperată de a găsi o conexiune cu cea pentru care trăieşte. În momentul în care vezi un puşti violent, agresiv şi vulgar cum se dezbracă complet de aceste măşti, într-un ultim efort disperat de a arăta cine este, nu poţi să nu te simţi revoltat. Nu poţi să nu îţi înfigi unghiile în scaunul de la cinema şi să urli în interior, întocmai precum lupul urlă la luna plină. Este un urlet al singurătăţii complete, iremediabile şi fără nicio speranţă. Este urletul Omului pus faţǎ în faţă cu condiţia să solitară pe care nici măcar iubirea absolută nu o poate schimba.

A nu se înţelege că Diane este un monstru sau o mamă rea. Diane este doar o femeie obişnuită care nu are capacitatea de a face faţă unei astfel de iubiri. Eşuează lamentabil pentru că nu are altă soluţie. Nu există nimic ce ar putea face pentru a schimba situaţia. Şi ea, la rândul ei, este o victimă. Atât Steve cât şi Diane sunt, simultan, călăul şi victima celuilalt. Singura care echilibrează temporar această relaţie este Kyla, vecina tăcută şi timidă care înţelege foarte bine tragicul acestei relaţii. Ea pare a-i acorda mai multă atenţie lui Steve decât propriei fiice pentru că vede în Steve spectrul propriului copil pierdut. Pentru Kyla, Diane şi Steve reprezintă o salvare, o metodă de a răscumpăra trecutul. Ei sunt o salvare tocmai pentru că îşi propune să îi salveze. Din moment ce nu şi-a putut salva propriul fiu, Kyla încearcă să îl salveze pe Steve, dar şi pe Diane. Din păcate, zarurile sunt aruncate, întocmai ca într-o tragedie greacă. Kyla este omul care luptǎ cu destinul şi sfârşeşte prin a-l accepta.

Momentul în care Diane are revelaţia viitorului pierdut este, după scena de la karaoke, cel mai înduioşător moment al filmului. Vedem aici o altfel de Diane, una sfâşiată de gravitatea a ceea ce urmează să facă. În drumul spre sanatoriul unde urma să îl interneze pe Steve (fără ca acesta să ştie), Diane îşi imaginează că merg la un picnic. De acolo începe să vadă o alternativă a viitorului, versiunea în care chiar merg la picnic, iar Steve se comportă ireproşabil. Mai departe, ajunge să îşi depăşească problemele, intrǎ la facultatea la care şi-a dorit, ajunge să aibă o carieră, se îndrăgosteşte şi se căsătoreşte. Dar, treptat, chipurile devin neclare şi estompate, ca şi cum o mână invizibilă ar şterge acel viitor definitiv. De remarcat tehnica de filmare care sugerează exact pierderea irecuperabilă a acelui viitor ideal în care Diane avea naivitatea să creadă înainte de a lua decizia de a-şi interna fiul. Întocmai precum imaginile ce nu se vor mai întâmpla niciodată încep să devină fluide şi se scurg în neant, Diane are pentru prima dată conştiinţa propriei disoluţii şi a disoluţiei relaţiei pe care o are cu Steve.

În finalul filmului, fuga eliberatoare a lui Steve, este o fugă către propria anihilare. Sinuciderea sa este doar sugerată, dar reprezintă unica soluţie a unui om fundamental incompatibil cu lumea în care trăieşte. Propria sa anihilare înseamnă, de fapt, eliberarea de sentimentele sale complet distrugătoare, de o societate care eşuează în a-i oferi o şansă la viaţă şi de o mamă care nu are construcţia interioară necesară pentru a accepta iubirea absolută a fiului.

Mommy - primul cuvânt pe care îl spunem când învăţăm să vorbim. Cuvântul care concentrează întreaga existenţǎ a lui Steve şi ultimul sǎu ecou.

Regia: Xavier Dolan Cu: Anne Dorval, Antoine-Olivier Pilon, Suzanne Clément, Patrick Huard

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus