În teorie, abandonul nu rezultă dintr-un sentiment de afecţiune. E un gest de egoism. Nu poţi abandona pe cineva sau ceva la care ţii. La fel, în teorie, iubirea e un sentiment de afecţiune, pe care nu-l poţi pune-n relaţie cu ceva negativ. Dar ce se-ntâmplă atunci când cel la care ţii, pe care-l iubeşti, necondiţionat, căci eşti părinte, este cel mai dificil om din lume?
Steve (Antoine-Olivier Pilon) este fiul Dianei (Anne Dorval), un adolescent care suferă de ADHD. Diane este o mamă şi o văduvă tânără, mult prea preocupată de sine sau incapabilă emoţional să aibă grijă de fiul ei. Însă, pentru că starea mentală a lui Steve se agravează, se vede nevoită să-l ia în grija ei. Atunci apare în film vecina de vizavi, Kyla (Suzanne Clément), de care Steve se apropie foarte mult.
De-a lungul celor două ore şi jumătate, am avut sentimentul că mă aflu la vizionarea unui film european. Mommy îţi oferă starea aceea de răcoare mentală specifică acestor filme, chiar şi vorbit fiind într-o quebecoise neînţeleasă aproape de nimeni. În toate scenele în care Steve o ia razna, în toate momentele în care ţipetele lui acoperă tot, există un sentiment care te cuprinde. De frică. Dacă e ceva de care nu scapi niciodată, e teama de ceva ce nu ştii, de ceva ce nu eşti pregătit să afli încă. Chiar şi frica asta de noi înşine, de ce putem să facem, de ce suntem capabili.
Există iubire în personajul lui Steve. Există şi bunătate, chiar dacă e ascunsă prin violenţa pe care o emană tot timpul. O vezi în momentele de linişte, în care ţi se pare că e deja un alt om, că a scăpat de 'boală'. Are o personalitate tulburătoare, de care te temi şi doar uitându-te la film, neimaginându-ţi că există astfel de oameni în realitate.
Antoine joacă rolul unui adolescent violent, cu o conduită impulsivă, dar o face atât de bine, e atât de real, atât de puternic rămâne impregnată imaginea acestuia urlând şi lovind, încât te-ntrebi dacă nu cumva actorul este el însuşi un copil cu probleme. Rolul este autentic şi mi se pare legitim. Indiferent dacă ştiai sau nu cum se comportă o persoană care are astfel de reacţii deviate din cauza unei probleme medicale, ţi se pare că aşa trebuie să fie, precum îţi demonstrează Antoine în personajul lui Steve.
Ce-i drept, violenţa care-l caracterizează pe Steve nu este o trăsătură a ADHD-ului, este mai degrabă o furie interioară, cauzată şi de moartea tatălui, şi de incapabilitatea de a mai trăi nişte momente la care Steve visează. E un copil care şi-ar dori să fie artist, pare un copil capabil, însă lumea din jurul lui este incapabilă de a-l accepta.
Fiecare personaj este creionat astfel încât să ofere imaginea unei lumi bolnave, în care fiecare dintre ei pare că are câte un defect. Steve este bolnav psihic, Diane este mama denaturată, iar Kyla este profesoara cu un defect de vorbire, care se ataşează emoţional de Steve, de cineva care este instabil din toate punctele de vedere. Alegerile muzicale influenţează şi ele dramatismul situaţiilor şi punctează foarte bine fiecare moment în care există vreo escapadă din lumea lui Steve, la fel şi imaginea filmului, în care ecranul se 'dilată' doar în momentele de linişte interioară a personajului principal (cea mai mare parte a filmului e filmată într-un pătrat, în formatul 1:1).
Mommy este un film despre abandonul pe care-l faci atât din egoism, cât şi din dragoste. Pentru că: eu sunt mama ta şi indiferent de ce se va-ntâmpla, eu voi continua să te iubesc. Este un film despre suferinţa de a iubi pe cineva care nu-şi permite să-ţi arate că te iubeşte decât prin cuvinte dure şi violenţă, dar pe care nu-l poţi urî, tocmai pentru că eşti cumva îndatorat să-l iubeşti necondiţionat. Aşa e legea firii.
Îţi tot spui că viaţa ta nu e spectaculoasă. Că nu se-ntâmplă nimic bun, că nu te mai regăseşti, că ai uitat ce e frumos şi apoi începi să te urăşti. Mai reflectă o dată asupra lucrurilor pe care le ai. Iar dacă ajungi la aceeaşi concluzie, du-te şi vezi Mommy.