Musca de pe perete - Toto şi surorile lui

Toto şi surorile lui, un remarcabil documentar observaţional în regia lui Alexander Nanau, e filmat pe parcursul a 15 luni din vieţile a trei fraţi, două fete (17, respectiv 14 ani) şi un băiat (10 ani) de etnie romă, care în prima parte a perioadei documentate împart un apartament din Ferentari. Tată n-au, iar mama lor e în tot acest timp la închisoare, ispăşind o pedeapsă pentru trafic de droguri. În principiu sînt îngrijiţi de doi unchi, dar cel puţin unul dintre aceştia are la rîndul lui probleme cu poliţia şi cu drogurile - poate fi zărit ocazional în grupul de băieţi cu seringi care pare să se strîngă seară de seară în apartamentul copiilor. Dintre aceştia din urmă, fata mai mare, Ana, tinde s-o ia pe urmele mamei, pe cînd cealaltă fată, Andreea, şi băieţelul, căruia i se zice Totonel sau Toto, se ţin mai tari. În viaţa lor există cîteva forţe în măsură să contracareze, cît de cît, ce se întîmplă acasă. Şcoala constituie o astfel de forţă; o alta vine de la un centru de educaţie alternativă din cartier, unde mai ales lui Toto i se încurajează plăcerea de a dansa; mai există şi adăpostul pentru copiii străzii, unde Andreea şi Toto se mută de la un punct încolo; şi însăşi prezenţa documentaristului în vieţile lor, vreme de 15 luni, trebuie să fi constituit o forţă importantă. În interviurile sale (precum cel acordat Anei Maria Sandu pentru Dilema veche), cineastul româno-german se arată conştient de acest din urmă factor: "E vorba despre un copil nepupat, nemîngîiat, care nu are nici un reper de sine. Nu i-a spus nimeni niciodată: eşti frumos, eşti deştept, lucrurile de bază de care au nevoie copiii în cîştigarea încrederii. Şi, deodată, vine cineva din afară şi zice că eşti important, interesant, devine preocupat de tine şi, atunci, automat, fiind vorba despre un copil, vedeam în fiecare zi cum începea să se lumineze şi să aibă alte repere şi alte modele." În lumina atît de probabilei influenţe benefice exercitate de cineast asupra copiilor prin simpla lui prezenţă, apare drept foarte chestionabilă adoptarea de către Nanau a unei maniere de prezentare "observaţională" sau direct cinema (mai zisă şi fly-on-the-wall, "muscă pe perete"), cu asumpţia implicită că ceea ce vedem s-ar fi întîmplat la fel şi în absenţa documentaristului, care putea fi la fel de bine şi o muscă. Altfel spus, ar fi fost în interesul adevărului urmărit de Nanau ca, în acest caz, el să nu-şi şteargă urmele din film (ştergere a cărei reuşită îi atestă, altminteri, abilitatea de a cîştiga încrederea oamenilor pe care îi filmează, de a se face acceptat în intimitatea lor, de a le deveni îndeajuns de inofensiv-familiar - chiar ca o muscă - încît ei să se drogheze nesinchisiţi în faţa camerei lui).

O urmă care rămîne este camera de filmare pe care Alexander Nanau le-o oferă Andreei şi lui Toto, încurajîndu-i să se intervieveze unul pe altul, să-i intervieveze pe ceilalţi copii din adăpost etc. Cu această cameră, Andreea se întoarce în tot mai degradatul apartament din care ea şi Toto au evadat, pentru o confruntare cu sora mai mare, rămasă acolo, pe care o acuză că nu vrea să se lase de droguri, în timp ce Ana, la rîndul ei, îi acuză pe ea şi pe Toto că au abandonat-o. Intervievat de Variety, Nanau s-a declarat "uluit" de "talentul" revelat de Andreea - sau poate de ambele surori - în această "scenă incredibilă": un mod de a-şi exprima aprecierea pentru înaltul voltaj produs de autoexpunerea emoţională a celor două fete - un beneficiu pentru latura de spectacol dramatic a documentarului lui Nanau. Pe de altă parte, voltajul dramatic nu ar fi trebuit să aibă întîietate asupra clarităţii unor detalii privitoare la cum se pierde Ana: acesteia i se oferă la un moment dat şansa unui curs de calificare ca bucătăreasă sau ospătăriţă, pentru înscriere avînd însă nevoie de semnătura unui părinte; unde anume se împotmolesc apoi lucrurile - la Ana însăşi, care se dă bătută, sau la mama ei din închisoare? -, spectatorului nu i se mai aduce la cunoştinţă. Vria din care nu mai iese Ana e contrastată cu evoluţia dătătoare de speranţă a fraţilor ei. Toto şi surorile lui e un film adesea luminos, în care Toto apare nu de puţine ori la joacă - de pildă, scălîmbăindu-se spre camera de filmare a Andreei, care, emoţionant de matură şi de responsabilă în tot ce face, încearcă să ia în serios videojurnalul pe care s-a apucat să-l ţină. Din ce se poate vedea în film, instituţiile şi persoanele a căror datorie este să prindă în cădere copii ca Ana, Andreea şi Toto combină competenţa cu (în cele mai multe cazuri) căldura personală: e un alt motiv pentru care ar fi fost bine ca Nanau să nu-şi efaseze prezenţa din film, ci să şi-o declare, invitînd publicul să hotărască, de la situaţie la situaţie şi în măsura posibilului, dacă ea n-a afectat cumva atitudinile unora dintre adulţi faţă de copii.