Am ratat ocazia de a-l vedea la cinema, când a apărut, întâia oară pe marele ecran (în toamna anului 1982). Din cronicie citite (elogiase, toate) credeam că e prea "filozofic", prea "ermetic" şi "elitst", adică plictisitor. Câţiva ani mai târziu, prin 1985, l-a programat Televiziunea naţională iugoslavă în cadrul unei retrospective a FEST-ului (Festivalul Filmelor Premiate) belgrădean. Atunci m-am hotărât să nu-l mai ratez. Aproape o săptămână întreagă am aşteptat cu mare emoţie acea marţi când ştiam că va fi difuzat. Încă de la primele acorduri muzicale am fost "electrizat" de coloana sonoră.[1] Atunci, cred, l-am descoperit cu adevărat pe Adrian Enescu (pe care îl ştiam din Tănase Scatiu, serialul Ardelenilor, Septembrie, Bietul Ioanide, Semnul şarpelui, Sfîrşitul nopţii), în anii '70-'80 autorul unor muzici de film extrem de personale, de speciale, de ireale. Atunci am descoperit un film straniu, grav şi profund răscolitor. Am citit toată noaptea cronici la filmele lui Dan Piţa[2] în revistele şi almanahurile "Cinema". A doua zi, la şcoală, am dorit să schimb impresii cu colegii de clasă, dar cei care îl văzuseră au fost dezamăgiţi. Nu i-au savurat umorul, nu i-au desluşit "jocul de adâncime între satiră şi mister, între naturalist şi fantastic, surprinzător de expresiv la nivelul imaginii"[3] (Eugenia Vodă). Au rămas doar cu unele accente de critică socială ("şopârle"). Pentru mine, însă, Concurs a fost o piatră de hotar.
Ce m-a frapat şi încă mă frapează cel mai mult la Concurs? Poate felul în care mi-a ţinut de urât şi m-a învăţat că singurătatea pur şi simplu nu există. Poate relaţia dintre Puşti şi grupul aflat în pădure pentru un fel de team building, în cadrul unui concurs de orientare turistică. Poate felul în care, demn şi firesc, personajul lui Claudiu Bleonţ, cu boierie (de spirit) şi blândeţe (de gând), se salvează de tentaculele unui grup uman sfâşiat de pofte, răfuieli personale şi găinării[4]. Cumva, la nivel subliminal, filmul lui Dan Piţa (scenariul şi regia) mi-a transmis că "devenirea întru fiinţă" presupune să răzbaţi în viaţă fără să te acreşti, fără să te laşi copleşit de letargia sau viclenia sau agresivitatea celor din jurul tău. În acest sens, chiar dacă atunci nu puteam să-l "prind" în vreo definiţie, Concurs este un jurnal cinematografic al fericirii[5], un poem închinat luminii şi unei anumite stări de puritate sufletească, de "mesianism laic". Astfel avea să-l citească şi monahul Nicolae Steinhardt care, în chiar luna premierei, i-a trimis regizorului o scrisoare de felicitare. Rândurile, extrem de elogioase, scrise "cu adânc şi admirativ respect", fac apel la însuşi "Domnul Hristos - Împăratul şi Basileul" pentru a-l "binecuvânta, ocroti şi răsplăti" pe "credinciosul rob şi minunatul Său zugrav Dan Piţa",[6] cel care, "cu atâta curaj, sinceritate, râvnă şi talent" I-a scris "Evanghelia în imagini, sunet şi culori" şi a dat un film "mai semnificativ şi mai tulburător chiar decât foarte frumoasa Viaţă a lui Iisus de Zefirelli"[7].
Merită adăugat, poate, că proiectul lui Piţa - datând încă din vremea studenţiei sale (anii '60) - a fost aprobat după Călăuza lui Tarkovski (1979) şi Croaziera lui Mircea Daneliuc (1981) - un road movie şi un river movie cu care Concurs a fost comparat. Până la un punct, se poate vorbi de comparaţie (este tot un apolog, un quest), însă demersul lui Piţa este străin deopotrivă de complexitatea universului tarkovskian şi de fronda "minimalistă" din filmele lui Daneliuc din anii '70-'80.
[1] Pentru Eva Sîrbu, colana sonoră din Concurs este "un univers neliniştitor de sunete stranii, de zgomote familiare, urlete, foşnete, şoapte, în care se insinuează, amplificându-l, muzica lui Adrian Enescu, de o extremă fineţe, lucrată, prelucrată, filtrată, "jucată", de la dangăt de clopot în dungă la sunet majestuos deş orgă, de la armonia desăvârşită a melodiei la exasperarea ei şi înapoi la armonie, într-o mişcare neobosită spre perfecţiune, o muzică pe care aproape n-o percepi cu urechea, ci o primeşti, o dată cu imaginea, ca o miraculoasă componentă a ei".
[2] Înainte de Concurs, Dan Piţa s-a impus în cinematografia românească printr-un documentar colectiv (Apa ca un bivol negru), două mediu-metraje inspirate din scrierile lui Ion Agârbiceanu şi realizate împreună cu Mircea Veroiu (Nunta de piatră şi Duhul aurului), Filip cel bun, Tănase Scatiu, primele westernuri româneşti (Profetul, aurul şi ardelenii; Pruncul, petrolul şi ardelenii) şi prin interesantul, dar inegalul, Bietul Ioanide.
[3] Director de imagine: Vlad Păunescu; Decorurile: Călin Papură.
[3] Director de imagine: Vlad Păunescu; Decorurile: Călin Papură.
[4] Ceilalţi interpreţi principali sunt şi ei foarte în rol: Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, Marin Moraru, Vladimir Juravle, Cătălina Murgea, Adriana Şchiopu. La fel şi interpreţii rolurilor secundare: Jorj Voicu, Oana Pellea, Dragoş Pâslaru.
[5] Fericirea Puştiului (care pătrunde în pădure călare pe o bicicletă ce putea fi un asin, care strânge nişte "fanioane de ghidare" foarte asemenea unor giulgiuri şi poartă în spinare rucsacul echipei încrăcat mai ales cu păcate şi josnicii) îşi are obârşia în Predica de pe munte a Celui ce n-a precupeţit niciun efort ca să-şi salveze aproapele.
[6] Răsplata nu a întârziat să apară - următoarele trei filme (Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi) sunt tot o incursiune expresivă, la nivel de sunet şi imagine, "în căutarea purităţii".
[7] Vîjeu, Titus, Dialoguri cu Dan Piţa. Cinema, cinema, cinema, Editura Noi Mediaprint, Bucureşti, 2012, pag. 30.
[7] Vîjeu, Titus, Dialoguri cu Dan Piţa. Cinema, cinema, cinema, Editura Noi Mediaprint, Bucureşti, 2012, pag. 30.