Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Concurs

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un apolog - Concurs


august 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În 1981 intra în producţie filmul Concurs, un proiect mai vechi al regizorului Dan Piţa, gândit încă de când era student, la sfârşitul anilor şaizeci. Pe atunci se numea Pădurea, căci este vorba despre o echipă de funcţionari ai unei întreprinderi ce participă, în ziua lor liberă, la un concurs de orientare turistică într-o pădure. Aici Piţa avea să reia tema "binelui" şi "răului" (a "noului" şi "vechiului") într-un apolog ce marchează o culme în creaţia regizorului şi un moment de referinţă în cinematografia românească. Concepţia despre om ca având drept ţel în lume slujirea celorlalţi - abuziv folosită în nenumărate filme propagandistice din perioada "realismului socialist" - a fost înnobilată, în Concurs, de valenţe duhovniceşti pe care un iscusit comentator precum Nicolae Steinhardt le-a elogiat entuziast în articolul Fiul echipei din cartea sa Critică la persoana întâi.

Premiera Concursului a avut loc la puţin timp după ce a ieşit pe ecrane Călăuza lui Tarkovski, iar comparaţiile nu au întârziat să apară. Filmul lui Piţa însă nu e o încercare epigonică de a imita mecanic o capodoperă. Este un film "de autor" (scenariul este semnat tot de Dan Piţa) ce atestă o profundă originalitate a concepţiei regizorale, bine filtrat şi procesat prin sensibilitatea celui care l-a gândit şi regizat. Este, de altfel, mult mai aproape - ca obsesie tematică: recuperarea elanurilor prime, ingenuitatea imaculată a începuturilor din figura personajelor tinere etc. - de alte filme anterioare (Viaţa în roz, Nunta de piatră, Filip cel bun) sau ulterioare (Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi) ale autorului său decât de Călăuza tarkovskiană. Cu toate acestea, un anume mister sporeşte şi în Concurs, ca în Călăuza, taina poveştii.

"Mesianismul" din filmul lui Piţa este mai degrabă unul "laic", aşa cum au arătat unii comentatori oportunişti la vremea premierei (în cartea sa Lumea modernă şi cinematograful, Grid Modorcea vedea în personajul Puştiului prototipul "omului nou", al societăţii comuniste) deşi conotaţiile hristice - punctate şi descifrate cu vădită încântare de Nicolae Steinhardt în articolul său - nu sunt puţine la număr. "Filmul începe şi se sfârşeşte într-o atmosferă de mister - scria Eva Sârbu în revista Cinema, nr. 11 din 1982 - dar misterul nu e decât învelişul unui trup cu realitatea ascunsă, un înveliş viu, mişcător, reactiv care-şi îndeplineşte funcţia de înveliş invers, adică în loc să protejeze, descoperă acea realitate, o lasă goală, o nuditate dizgraţioasă, impudică şi dezarmant banală - realitatea unui grup mărunt, la propriu şi la figurat: nouă albi, nu negri mititei care, rămaşi doar opt, îl iau pe Puşti drept al nouălea, pentru că aşa cere regulamentul". Astfel, Puştiul "cel bun" (Claudiu Bleonţ la primul său rol principal în film, cu mult înainte de a îmbrăţişa ipostazele cabotine de acum) ajunge "călăuza" grupului întru găsirea semnelor de pe traseu (prilej de recital actoricesc pentru Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Valentin Uritescu, Adriana Şchipu, Cătălina Murgea, Theodor Danetti, Irina Mazanitis), iar concursul de orientare turistică devine treptat un concurs de orientare etică, morală.

Asemenea Călăuzei din filmul lui Tarkovski, nici Puştiul lui Piţa nu reuşeşte să-i scape pe membrii echipei - mereu puşi pe şotii, pe intrigi, pe vrajbe şi invidii, pe încăierări, denunţuri, lăcomii şi mizerabile pofte, pe rivalităţi şi referate - din găinăriile, răutăţile şi neroziile sub călăuzirea unui şef netrebnic şi nătărău (Vladimir Juravle) în care sunt afundaţi. Nu reuşeşte - oricât s-ar strădui - să-i înţelepţească, să-i "orienteze". "Orientarea" - observa Nicolae Steinhardt - "este un cuvânt esenţial, deoarece aceasta este însăşi înţelepciunea vieţii (şi rostul ei): a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi şi a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate primejdiile şi capcanele ei. Busola! A nu o rătăci, cum se petrec lucrurile cu echipa concurentă de-a lungul mersului ei prin misterioasa pădure, simbol al vremelnicii noastre curse prin timp." Nu izbuteşte să-i trezească din nepăsare, să-i smulgă din gropile unde ei înşişi se aruncă ori cad prosteşte după ce, plini de nădejde, pentru alţii le-au săpat. "Iar la urmă" - avea să constate Steinhardt cu evidente trimiteri biblice - "el care numai bine le-a făcut, jertfindu-şi constant interesul şi mândria de om, este uitat cu totul şi abandonat. După producerea Marii Explozii la ieşirea din pădure (următor căreia nu se mai poate face nimic şi regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, uşile s-au închis, mirele a intrat în sala de ospăţ) Puştiul se iveşte din colbul ce umple zarea, lăsând în urmă doar nişte pânze albe, nişte fanioane de ghidare foarte asemenea unor giulgiuri. Descifrarea tragediei la capătul atâtor şotii, năzbâtii şi dandanale ia astfel aspect de şoc, de act transformatoriu, de metanoie (cum ar veni)". Puştiul este cel ce descoperă şi femeia răstignită la orizontală şi abandonată după ce fusese violată de nişte derbedei, iar spaţiul - avea să observe criticul Constantin Pivniceru - "este cutremurat de explozii convenţionale apocaliptice sugerând treziri de conştiinţă. Peste întreaga natură se aşterne o lumină orbitoare, purificatoare, care topeşte contururi şi diluează culori. Lumina se metamorfozează cu acompaniamente somptuoase de orgă electronică, în abur, un nor alb al unei binefăcătoare iluzii."

Despre componenta sonoră a Concursului, Eva Sârbu avea să scrie: "Impecabilă coloana sonoră: un univers neliniştitor de sunete stranii, de zgomote familiare, urlete, foşnete, şoapte, în care se insinuează, amplificându-l, muzica lui Adrian Enescu, de o extremă fineţe, lucrată, prelucrată, filtrată, "jucată", de la dangăt de clopot în dungă la sunet majestuos de orgă, de la armonia desăvârşită a melodiei la exasperarea ei şi înapoi la armonie, într-o mişcare neobosită spre perfecţiune, o muzică pe care aproape n-o percepi cu urechea, ci o primeşti, o dată cu imaginea, ca o miraculoasă componentă a ei." Un alt critic de film, Eugenia Vodă, considera filmul lui Piţa "o parabolă a inconştienţei care naşte, iată, şi caricaturi de monştri. Jocul de adâncime între satiră şi mister, între naturalist şi fantastic, e surprinzător de expresiv la nivelul imaginii - fiind vorba de un operator la debut: Vlad Păunescu."

În cazul Concursului se verifică pe deplin crezul regizorului (din ce în ce mai trădat, mai abandonat după succesul cu Pas în doi din 1985) care, la vremea aceea, declara: "Mă apropii de un subiect în măsura în care mă trimite spre o zonă superioară a permanenţei umane. Caut întotdeauna o proiecţie a obişnuitului, a firescului, a realului în ceva, să-i spunem, divin; caut nucleul de esenţial, de durabil, de dumnezeiesc, în jurul căruia e plăsmuită fiinţa noastră, viaţa, moartea, dragostea, frica, ura; îmi place să descopăr în personaje posibile arhetipuri, mă fascinează să descifrez în adâncurile poveştii un contur mitic."



 Toate articolele despre Concurs


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Inscripţia unui film-far - Concurs, Marian Rădulescu
 De la Croaziera la Concurs via Călăuza , Marian Rădulescu
 Concurs @ ProCinema, Marian Rădulescu
 Călăuza Concursului, Marian Rădulescu
 Tarele omului nou - Concurs, Doinel Tronaru
 Toate articolele despre Concurs


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer