Călăuza Concursului

Un autobuz înaintează, pe un drum ca un tunel, în mijlocul unei păduri dese. În faţa lui, silueta unui tânăr apărut, nu se ştie de unde, pe o sărmană bicicletă. La capătul drumului, în depărtare, o pată de lumină. Trecem de o poartă masivă, ca de basm, şi ajungem "dincolo", într-un tărâm ciudat, trezindu-ne deodată azvârliţi într-o zonă (inscripţia lăsată în memorie de Stalker / Călăuza lui Andrei Tarkovski e neştearsă) ca un univers invadat de ceaţă. Personajele coboară din autobuz şi calcă sub picioare o iarbă de un verde crud ca în Blow Up.

Scenariul Concursului datează de la sfârşitul anilor '60, când Dan Piţa era încă student. Pe atunci se numea Pădurea. Ceea ce la Fellini, în Prova d'orchestra / Repetiţie de orchestră, este muzica, la Piţa este Pădurea (pentru amatorii de nuanţe, ar putea fi chiar Codrul, cu colorata sa mitologie populară şi cultă). Imediat după premiera Călăuzei (1979) mecanismele care zece ani i-au îngheţat lui Dan Piţa proiectul din tinereţe, s-au deblocat. Astfel, Pădurea a devenit Concurs, o replică inteligentă la quest-ul tarkovskian. Cu el s-ar cuveni asemuit opus-ul lui Piţa.

Ce reprezintă orientarea? Ne spune, abia mişcându-şi buzele, corpolentul preşedinte al juriului din film: "Orientarea înseamnă a găsi soluţia, atitudinea cea mai potrivită într-o anumită împrejurare, a acţiona adecvat. Prin orientare omul a câştigat noi dimensiuni." La început de secol XXI, un cybernaut cu id-ul tobos avea să descifreze astfel sensurile orientării din Concurs: "Când te-ai rătăcit în pădure se poate întâmpla orice. Principiile morale şi ierarhiile încep să se clatine. Un grup de angajaţi participă la un concurs suprarealist dintr-o pădure în care se rătăcesc şi se întrec în a găsi drumul înapoi spre casă... O notă mare pentru regizorul Dan Piţa, al cărui film, deşi necunoscut în Occident, poate oricând sta alături de capodoperele lui Forman sau Zanussi."

Aşadar, avem de a face cu un etern road movie în care un grup mărunt (la propriu şi la figurat) de nouă albi, nu negri, mititei participă la un concurs de orientare turistică. Rămaşi din nouă doar opt (nevasta Şefului are o boală "cu cântec" şi va avea un affair cu şoferul autobuzului ce i-a adus în pădure), îl cooptează pe tânăr în echipă, numindu-l de aici înainte Puştiul. Treptat, el le va fi "călăuză" prin pădure, însă oricât s-ar strădui, nu-i poate "orienta". Găseşte izvorul cu apă limpede (o staţie pe traseul concursului), îi scapă de şerpi, le întinde mâna spre a-i ajuta să treacă peste o prăpastie, îi aduce la lumină din întuneric izbăvindu-i de ispita letargiei şi a sinuciderii, se bagă în apă adâncă pentru ei, le poartă rucsacii şi greutăţile. În zadar, căci ei sunt amarnic şi omogen afundaţi în găinării, răutăţi şi nerozii. Acolo în pădure, printre piedici şi taine, uită principalul (rostul concursului) şi îl uită chiar şi pe cel care, jertfindu-se pentru ei, numai bine le-a făcut. Sacrificiul său - precum strădaniile Călăuzei din filmul lui Tarkovski - pare inutil. Şi, pentru că Puştiul "le strică omogenitatea", îl abandonează cu totul, contestându-i chiar existenţa, realitatea. Iar el, rămas ultimul în pădure, adună - cum i s-a cerut - fanioanele de ghidare, găseşte trupul femeii siluite şi răstignite (ale cărei zadarnice ţipete după ajutor cu toţii le-au auzit, la un moment dat) şi strigă atunci, îndurerat, ca şi cum şi-ar da duhul. Ieşirea din pădure (din viaţă, din temporalitate) se produce pe fondul unui tablou de apocalips atomic: spaţiul este cutremurat de explozii (treziri de pe urmă ale conştiinţei?), în timp ce pădurea asistă impasibil la stupefacţia generală.

Jocul secund şi duhovnicia Concursului aveau să fie desluşite de monahul Nicolae Steinhardt. În cronica intitulată Fiul echipei (apărută în volumul său din 1983, Critică la persoana întâi), Steinhardt consideră Concursul nici mai mult nici mai puţin decât "poezie ca îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire". Filmul lui Piţa, exclamă el, este "cea mai bună producţie cinematografică românească de la Reconstituirea lui Lucian Pintilie încoace", "o creaţie egală cu aceea, superbă, a lui Tarkovski: neuitata Călăuză şi amintind două din capodoperele artei mute: Ordet şi La passion de Jeanne d'Arc ale lui Carl Dreyer ori mai recentele lucrări ale lui Pasolini si Zeffirelli". Pentru monahul de la Rohia orientarea este un "cuvânt esenţial" deoarece rezumă chiar înţelepciunea vieţii şi rostul ei: "a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi şi a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate primejdiile şi capcanele ei". Misterioasa pădure e un "simbol al vremelnicei noastre curse prin timp", iar în clipa ieşirii concurenţilor din pădure se produce "Marea Explozie", după care "nu se mai poate face nimic şi regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, uşile s-au închis, mirele a intrat în sala de ospăţ". Puştiul - "fiul echipei" - pleacă, lăsând în urmă doar "nişte pânze albe, nişte fanioane, foarte asemenea unor giulgiuri"; "descifrarea tragediei la capătul atâtor şotii, năzbâtii şi dandanale ia astfel aspect de şoc, de act transformatoriu, de metanoie (cum ar veni)".

Filmografia lui Dan Piţa post-1985 (ulterior momentului Pas în doi) lasă de înţeles că, după ce a cunoscut consacrarea, regizorul Concursului se simte obligat să continue să creeze, indiferent dacă mai are sau nu ceva de spus. Oboseala lăuntrică e tot mai greu de ascuns, la fel şi senzaţia de fals resimţită de spectator. Prea multe false entuziasme, false revolte, camuflate în forme uzate, expirate ale operelor precedente. Şi atunci câteva întrebări se impun: Este Dan Piţa un mesager sau simplu povestitor? Singurătatea alergătorului... dar cât e de lungă cursa? E, la urma urmei, nevoie de o călăuză? Cine e, de fapt, călăuza Concursului...?