Apropierea de cinema, de mediul artei cinematografice, s-ar cuveni făcută simultan cu sensibilizarea cu semnele celorlalte arte. Filmul, altfel spus, ar trebui desluşit în contextul mai larg al tuturor formelor de expresie artistică (şi chiar filozofică, teologică). Dar asta implică viziune, timp, energie, documentare, efort, răbdare. Cam mult. Şi-atunci rămâne opţiunea agreată de cei mai mulţi: filmul-conservă, după ambalajul curent, al anului în care ne aflăm. Iar asta (vezi scurtmetrajul Zapping, de Cristian Mungiu, despre îmbuibarea cu imaginile de-a valma rispite de televiziuni) produce dependenţă.
Concret. Cu ce se poate începe, care să fie "începutul bun" pe care să-l punem aventurii noastre cinefile? Mi se cer titluri. Misie grea, pentru că nu cred în liste, în topuri. Ele pot funcţiona numai atunci când interesul este sincer şi dorinţa nestrămutată de a viziona, de a înţelege. Când există, nu mai puţin, încredere în cel care te îndrumă. Fără asta, listele sunt moarte. Ele, topurile şi valorizările, se transmit mai cu seamă personal. Se "adaptează" în funcţie de particularităţile celui care vrea să se informeze, să se lămurească, să se educe. E nevoie, altfel spus, de o "călăuză", de un "îndumător" căruia să-i acorzi - nu se poate altfel - încrederea necesară pentru a înţelege. Iar asta se întâmplă rar.
Ce nume de regizori şi ce titluri aş alege, din 120 de ani de cinema?
Nume: Griffith, Chaplin, Keaton, Flaherty, Munrau, Lang, Vidor, Eisenstein, Dovjenko, Pudovkin, von Stroheim, Renoir, Vigo, Milestone, Welles, Ford, Mizoguchi, Kurosawa, Ozu, Bunuel, Bardem, Bresson, Reed, Ray, Visconti, Fellini, Antonioni, Bergman, Alea, Godard, Truffaut, Demy, Koncealovski, Tarkovski, Mihalkov, Paradjanov, Abuladze, Iliu, Săucan, Ciulei, Marcus, Pintilie, Piţa, Veroiu, Demian, Tatos, Daneliuc, Mărgineanu, Tănase, Fosse, Pollack, Allen, Menzel, Forman, Wajda, Zanussi, Wenders, Stone, von Trier, Aronofsky, Kusturica, Mungiu, Jude.
Ei sunt, pentru mine, o parte din personalităţile filmului. Pentru că filmul înseamnă regie. A crede altcum înseamnă a "dezmembra" un film, a-l revendica exclusiv pentru una sau alta din "membrele" sale. Or filmul, când e Film, este un organism viu. O întreagă lume. Titlurile sunt de ordinul sutelor (cel puţin). A opta pentru unele sau altele echivalează cu a opta pentru un anume mod de a gândi, pentru un anume mod de a fi, în ultimă instanţă.
Dacă ar fi să mă rezum la câteva doar, n-aş putea să nu pomenesc: The City Lights, The General, Sunrise, Citizen Kane, Pater Panchali, Le journal d'un cure de campagne, Ivanovo detstvo, Andrei Roublev, Ugetsu Monogarati, Shichinin no samurai / Cei şapte samurai, Dodeskaden, Ikiru / A trăi, Rashomon, Tokyo Monogatari, Rocco e I suoi fratelli, L'avventura, La notte, Il deserto rosso, L'eclisse, Blowup, Solaris, Memorias del subdesarrollo, La dolce vita, 8 ½, Giulietta degli spiritti, Il prova d'orchestra, Nazarin, Viridiana, Det sjunde inseglet / A şaptea pecete, Persona, Skrivánci na niti / Ciocârliile pe sârmă, Vesničko má středisková / My Sweet Little Village, Kanal, Popiól i diament / Cenuşă şi diamant, Iluminacja, Struktura krysztalu, Tini zabutykh predkiv / Umbrele strămoşilor uitaţi, Monanieba, Zerkalo / Oglinda, Stalker, Nostalghia, Sibiriad, Cabaret, All That Jazz, Viaţa nu iartă, Pădurea spânzuraţilor, Moara cu noroc, Meandre, Reconstituirea, 100 lei, Nunta de piatră, Cursa, Ilustrate cu flori de câmp, Tănase Scatiu, Mere roşii, Concurs, Proba de microfon, Casa dintre câmpuri, O lacrimă de fată, Un om în loden, Croaziera, Secvenţe, Vânătoare de vulpi, La capătul liniei, Sfîrşitul nopţii, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi, Moromeţii, O vară de neuitat, 4 luni 3 săptămâni şi 2 zile, După dealuri...
Filmele - cele pomenite mai sus, precum şi multe altele, nenumite - bucură, lămuresc, fascinează, intrigă, dar mai ales, la modul ideal, amintesc omului că se cade a se ţine şi de cuvânt, nu doar de imagine şi sunet.
Poate că povestea începe, cu adevărat, abia atunci când conştientizăm dificultatea descifrării de imagini (televiziunea, internetul) dacă nu suntem pregătiţi, dacă nu avem "cheia". Când ne-am hotărât să căutăm să înţelegem "cheia", "paradigma", "contextul". Lucrurile se limpezesc însă atunci când începem să primim bucuriile filmului în libertate, fără prejudecăţi; când vrem să înţelegem filmul precum este, iar nu aşa cum ni-l prezintă PR-ul şi diversele sale ambalaje comerciale (un ambalaj foarte răspândit e aşa-zisul gen cinematografic: comedie, acţiune, dramă. S.F., istoric, romantic etc.); când vrem să înţelegem că avem nevoie de capodoperă, de repere. Or veacul nostru este, mai mult ca niciodată, ostil capodoperei. Acum, când oricine poate fi regizor şi producător de (foarte) scurtmetraje, apoi chiar de lungmetraje, când vedeta a luat locul personalităţii, ce nevoie mai avem să ştim de capodopere?
Labirint - grafică de Klara Tamas