În două vorbe sumative, aşa arată conflictul unui film nu atât despre muzică, cât despre relaţia agresiv-distructivă dintre un pedagog de şcoală cu adevărat nouă, de rit torţionar, şi discipolul său năucit. Dacă Damien Chazelle, regizorul - fost toboşar -, a dorit să facă un thriller la conservator în ritm sincopat, a reuşit. Dacă a vrut să lase întreaga ambiguitate a canonului pe umerii musculoşi de sergent de instrucţie ai lui J.K. Simmons, interpretul profesorului hiper-exigent şi total deviant, a izbutit. Dacă a intenţionat să sugereze că o relaţie abuzivă poate duce oriunde, de la a-ţi vedea moartea cu ochii până la un deznodământ pasibil de măreţie şi contracte fabuloase, a urmat scenariul corect. Dar dacă a vrut să vorbească pe undeva, prin vreun colţ de peliculă, pe vreo fracţiune din cele 24 dăruite de cinematografie secundei, prin vreun singur cub de gheaţă lipit de mâna personajului lui Milles Teller, sângerândă de atâta lovit în tobă şi-n uşa bătută în cuie a mulţumirii maestrului, despre bucuria de a cânta, nu pare că filmul ar putea folosi acestui scop.
Deşi e un film în care se cântă jazz, această explozie de vivacitate, împletită cu melancolie şi reverie. Jazz, miezul însuşi al entuziasmului muzical! Sau poate că tocmai aici se ascunde antiteza. Pe de o parte stă "Whiplash"-ul lui Hank Levy: în ciuda titlului, mai degrabă o bucată muzicală jovială, cu secţiuni triumfante de trompetă, amintind nu de o lovitură de bici aplicată cuiva, ci de şfichiul pe care-l face în aer călăreţul pentru a creşte ritmul fastuos de galop al calului. Pe cealaltă însă stă "Caravana" lui Duke Ellington, cu un tempo strâns, angoasant, apoi sinuos şi vestitor de pericole în disonanţă, alternând cu zone alunecoase şi hipnotizante. Prin prisma lor, filmul se aşează bine între capetele ricoşante ale stărilor celor două bucăţi muzicale. Dacă Andrew Nieman, interpretat de Teller, e iniţial întruchiparea lui "Whiplash", atunci profesorul Fletcher şi întreaga poveste a relaţiei lui cu studentul sunt personificarea şi istorisirea "Caravanei". Dar asta nu îl face deloc un film despre muzică, ci un film prin muzică, care devine, din personaj principal, cadru şi decor, mobil, dar nu efect, se degradează din enunţător în denunţător, cu toate astea păstrând rolul de narator, dar într-un mod mai subtil şi mai puţin tangibil decât ar fi fost de dorit.
Încă de la prima scenă, mitraliată de sunetul în crescendo al tobei, pe ecranul negru, Damien Chazelle anunţă cadenţa militărească, de război între cei doi combatanţi: elevul hotărât să asedieze fortăreaţa perfecţiunii muzicale şi profesorul decis să-l facă să plătească cu sânge pentru orice umbră de eroare. Deşi, despre ce soi de perfecţiune e vorba nu e foarte clar, de vreme ce ţinta fixă a profesorului Fletcher nu e sublimarea talentului, ci câştigarea concursurilor şi integritatea reputaţiei, iar obiectivul lui Andrew Nieman e total confuz, atâta timp cât personajul e abandonat undeva între ambiţie şi autism. Intenţia lui Chazelle, pornită din propria experienţă similară din colegiu, nu e să dea explicaţii, ci să te facă să simţi, cu toată forţa imaginilor şi a sunetului, groaza şi cruzimea care pot umple, de o parte şi de alta, un act pedagogic. Iar Simmons, pe rând seducător şi înspăimântător, e vehiculul potrivit pentru destinaţia aleasă, alături de un Teller când copilăros şi infailibil, când inadaptat şi demolat. E ceea ce numea producătorul lui Chazelle, Jason Reitman, "un Full Metal Jacket desfăşurat la Juilliard", un dezumanizant exerciţiu militar, care deschide un larg câmp de luptă discuţiilor despre cum nu ar trebui să arate, să fie şi să se simtă îndrumarea, încurajarea, pregătirea unui tânăr muzician, a unui tânăr în general. Despre cum ar trebui gândit şi înţeles mentoratul pentru orice fel de pisc al performanţei, fie că e vorba de muzică sau de tâmplărie.
Toba, aşa cum e bătută pe tot parcursul filmului, cu furie şi umori, cu disperarea din pragul depresiei, vorbeşte elocvent despre efort extrem, despre dorinţă obsesivă, dincolo de echilibru, despre energie irosită cu înverşunare, despre lupta oarbă şi inegală, despre un "acolo sus" la care eşti forţat să ajungi prin frică şi violenţă. Şi nu relatează doar întâlnirea cu un educator din care s-a scurs orice semnificaţie a actului educativ. E acolo şi inadecvarea tatălui care nu-şi cunoaşte copilul, nu-i simte fragilităţile, nu ştie când să-l apere şi când să-l lase să-şi ducă bătăliile, nu-i înţelege nici bravura şi nici frământările. Un astfel de instructor şi un astfel de părinte par să formeze un soi de capcană din care sunt puţine şanse ca victima să scape vie şi nevătămată. Şi totuşi Chazelle a decis să încheie filmul în acelaşi fel în care Ellington îşi sfârşea "Caravana": with a (sudden) twist, cu o neaşteptată întorsătură. Care, mai mult decât orice parte a filmului, deşi deloc singura, a atras comentariile antagoniste ale multor critici de peste ocean.
Jazzul, ca orice alt gen muzical, dar mai profund impregnat cu variaţie decât altele, e despre cum îl cânţi. Aşezarea cărămizilor în construcţia unui talent e despre dragoste şi pricepere, care sălăşluiesc în propriul instrument de înţelepciune al profesorului. Un instrument la care, însă, ca să cânţi, trebuie să-l dobândeşti. Şi cu el să forţezi limitele. "Nu există alte două cuvinte în limba engleză mai dăunătoare decât «bună treabă!»", se justifică profesorul Fletcher, lămurind cum efortul mediocru nu te caţără prea sus pe scara succesului. Ceea ce Damien Chazelle vrea să spună cu acest film e, desigur, exactul lor contrariu. Există două cuvinte mai dăunătoare: "proasta treabă" pe care o poate face un profesor care-şi abuzează neobosit şi neoprit poziţia, elevii şi ştiinţa. Pentru că elevul e despre cum îi cânţi. Cât despre film, dacă a folosit mai mult clişeu decât era chibzuit, mai puţină rigoare decât era util subiectului, dacă a avut mai puţină consideraţie pentru inteligenţa spectatorului în livrarea scenelor, dacă a lăsat loc de a înţelege cum ar trebui să arate şi cum arată normalul unei studenţii la conservator, ce drum parcurge un muzician şi care-i sunt resorturile, dacă a cedat cadru după cadru şi replică după replică în favoarea purului spectacol şi a etalării, rămâne de vizionat. Dar e abia al doilea lungmetraj al lui Chazelle. Neîndoios că biciul perfecţiunii o să-şi mai facă simţit şfichiul şi în următoarele lui filme.