mai 2015
Whiplash
Nimeni nu se îndrăgosteşte de toboşar. La concerte cele mai multe groupies suspină după vocalul carismatic care le are cu vorbele (şi pe piese, şi între ele). Celelalte, care fug de lucrurile prea evidente, sunt fermecate mai degrabă de chitaristul tăcut, despre care au aflat că scrie şi versurile trupei. Chiar şi basistul are mai multe şanse să fie remarcat. Toboşarul e, de cele mai multe ori, un rău necesar. Iese în evidenţă doar dacă îşi face treaba prost. Sau pe câte un solo care nu se mai termină. Tobele sunt şi la propriu şi la figurat în spatele scenei. E plin folclorul muzicienilor de glume cu tobari, unde mai pui că sunt portretizaţi în cultura pop mai degrabă ca o bizară specie sălbatică decât ca nişte muzicieni normali. Vezi, de exemplu, prima scenă din documentarul lui Jay Bulger despre Ginger Baker (Beware of Mr. Baker) în care muzicianul îşi loveşte intervievatorul cu un baston şi îi sparge astfel nasul. Cu atât mai impresionant e un film care te face să uiţi de toate aceste clişee de reprezentare şi să vezi partea nobilă a tobelor, cum este Whiplash, unul dintre filmele cel mai bine văzute de critici în 2014 şi primul lungmetraj al lui Damien Chazelle.

Numai că Whiplash nu e, până la urmă, despre cântatul la tobe, nici măcar despre muzică, ci despre distanţa pe care un individ cu o vocaţie e dispus să o parcurgă pentru a deveni cel mai bun.

Cândva la rândul lui toboşar aspirant, Chazelle, regizor şi scenarist, transformă cu acest prilej scurtmetrajul său din 2013 într-un Rocky în care bătăliile rămân pe viaţă şi pe moarte, dar în loc de mănuşi se folosesc beţe, iar ritmul nu mai este un mijloc, ci scop în sine.

Toată forţa din lume e în felul în care Miles Teller (interpretul protagonistului Andrew Neyman) loveşte tobele. Loveşte, odată cu ele, în teama sa de a nu fi suficient de bun, în nesiguranţele care ameninţă să îl oprească din performanţă, în reproşurile profesorului său (J. K. Simmons), în existenţa mediocră, banală care îl sperie mai mult decât o condamnare la moarte. "Aş prefera să mor beat şi falit la 34 de ani, dar să vorbească despre mine necunoscuţi când se strâng la cină, decât să ajung la 90 de ani, treaz şi bogat, dar să nu îşi amintească nimeni de mine.", îşi concentrează puştiul de 19 ani filosofia de viaţă într-o discuţie tensionată cu ai lui. Andrew vrea ca într-o zi numele său să apară pe lista foarte scurtă a geniilor jazzului. Şi pentru asta e dispus să exerseze până când sângerează. Literal.

Pe Fletcher, profesorul şi mentorul său, îl cunoaştem în scena iniţială, incredibil de bine distilată. O scenă în care ne apare misterios, din umbre, cu aerul unui erou de film noir. Aflăm din start că poate decide viitorul tinerilor muzicieni din şcoală. E respectat, dar mai mult temut. Pare să împrumute mai multe atitudini de la instructorul militar din Full Metal Jacket decât de la figurile protectoare, pozitiv-paterne tipic întâlnite în filmele care urmăresc relaţia profesor-elev (gândeşte-te la personajul lui Robin Williams din Dead Poets Society şi acum imaginează-ţi fix antonimul lui). Când îl întâlnim prima dată în faţa trupei de studio pe care o conduce, Fletcher e şi mai intimdant. Insulte creative, sarcasm maliţios, ţipete care nu aşteaptă răspuns - aşa arată arsenalul pedagogic cu care Fletcher îşi struneşte elevii. Şi, să ne înţelegem, e mai mult arsenal decât pedagogic. Capricios şi crud, rămâne o forţă volatilă în viaţa lui Andrew chiar şi în scenele în care lipseşte fizic. "Nu e tocmai ritmul (tempoul) meu." îi repetă cu obstinaţie ucenicului său într-o secvenţă după care cel mai bine intenţionat spectator se va întreba dacă nu cumva ar fi imposibil ca Andrew să nimerească vreodată ritmul lui Fletcher.

Dar pentru Andrew şi colegii lui de trupă, muzica înseamnă absolut tot. Şi toţi par să-şi fi asumat filosofia întrupată de Fletcher cum că nu există excelenţă, sau artă, fără suferinţă. E interesant cum Chazelle se fereşte de a dezvolta prea mult firele narative secundare, cum ar fi atracţia lui Andrew faţă de Nicole, poveste care pare introdusă doar pentru a reitera aceeaşi idee cum că arta cere sacrificii. Una dintre conversaţiile cu Nicole însă aminteşte de perfecta calibrare (poate artificială, dar delicioasă) a dialogurilor incitante scrise de Aaron Sorkin (scenaristul serialelor The Newsroom şi The West Wing).

Abia dacă apare vreun rotocol din fum de ţigară în tot filmul. Sexul, alcoolul, drogurile -mărci cvasi-nelipsite ale peliculelor centrate pe jazz (sau rock, sau în general muzicieni) - par subiecte neinteresante pentru Chazelle. Nu e pudoare. Aproape toată tensiunea filmului se construieşte în sala de repetiţie, în subsolul unui conservator fictiv (o variantă filmică a institutului Julliard, din indiciile oferite). Dacă ar fi să lăudăm regia lui Chazelle pentru un singur lucru, ar fi pentru felul în care reuşeşte să insufle o intensitate aproape violentă, pe care o simţi până în stomac, unui film care avea toate şansele să fie sărăcăcios şi claustrofobic, date fiind alegerile de scenariu făcute de acelaşi Chazelle. Altfel spus, repară din regie ce "strică" în scenariu.

Conflictul central al filmului e dat de complicata relaţie profesor-elev, vrăjitor-ucenic. Pe altarul excelenţei, Fletcher transformă mentoratul în tortură. "Nu există cuvinte mai nocive în limba engleză decât good job (bravo)", crede Fletcher. Şi fiecare gest al său pare un ecou hiperbolizat al acestei credinţe. La un moment dat devine foarte greu de spus unde se termină cu "dragostea dură" şi începe abuzul. Unde se termină cu forţarea elevului de a-şi depăşi propriile limite şi începe sadismul distructiv. Linia aceasta fină de demarcaţie e văzută când de pe-o parte, când de pe cealaltă şi tocmai această tensiune nerezolvată dă filmului savoare dincolo de rularea creditelor, când nu puţini se vor întreba cum ar fi arătat această poveste spusă din perspectiva lui Sean Casey.

Raţionalizarea abuzului vine dintr-o poveste repetată în film ca leitmotiv. E inspirată din realitate, dar schimbată ca să servească peliculei. În film, ni se spune că Charlie Parker a devenit Charlie Parker, pentru că la un moment dat, Jo Jones, toboşarul Count Basie ar fi aruncat cu un talger în el pentru că nu a reuşit să rămână pe ritm. Aşa că din acel moment nu s-a oprit din exersat până nu a atins perfecţiunea. De fapt, Jones a aruncat cu talgerul în podea, nu către Parker. Nu a fost o agresiune fizică, ci un mijloc de a-i atrage atenţia tânărului muzician luat de val în propriul solo. Nu e tocmai acelaşi lucru. Dar anecdota, spusă în momente cheie a filmului, are aceeaşi morală: doar din suferinţă, şi teamă, se naşte marea performanţă artistică. Ne lăsăm convinşi de vechiul mit jumătate din film. Cealaltă jumătate, ca şi Andrew, îl contestăm. Cât din metoda lui Fletcher este folosit doar pentru a creşte performanţele elevilor şi cât e generat de propriile sale frustrări ca artist şi apoi profesor? Cât din abuzul lui are intenţii generoase şi cât e cruzime? Câte din momentele sale răzleţe de empatie sunt sincere şi câte sunt studiate, jucate? Sunt ecuaţii pe care cred că le rezolvă fiecare în funcţie de propriile experienţe.

E meritul lui J. K. Simmons că personajul lui ne rămâne, în mod ciudat, simpatic la final de film. Îşi câştigă Oscarul şi admiraţia publicului dând carismă şi ambiguitate unui personaj care risca să ne inspire doar spaimă şi antipatie. Simmons îşi joacă rolul cu întregul corp. Braţele sale ferme şi degetele sale elegante sunt cele care dirijează nu doar trupa de jazz, dar şi tensiunea cinematografică. Privirea sa expresivă rămâne vie, aprinsă, în timp ce gura lui rosteşte cu precizie demonică replicile acide. Şi Teller e foarte bun, e convingător în angoasele şi goanele sale. Amândoi fac cu rolurile sale ce le cere scenariul şi încă pe-atât.

Realist vorbind însă, un comportament ca al lui Fletcher nu ar fi fost acceptat şi aprobat ani la rândul de studenţi, părinţi, corpul academic. Dar Chazelle nu cred că vrea să fie realist. Are o versiune adânc romantică asupra creativităţii. Dar în acelaşi timp greşită, îndrăznesc să spun. Jazzul din Whiplash nu e despre improvizaţie, nu e despre sesiuni de jamming, nu e despre comunitate. Deci nu e jazz. E un sport. Şi nu unul de echipă. Un joc steril cu reguli ce nu pot fi încălcate, unul în care ambiţia competitivă cântăreşte mai mult ca pasiunea pentru muzică, iar care virtuozitatea e mai căutată decât spiritul. Deci nu e jazz. Tinerii muzicieni nu compară înregistrări sau stiluri, nu au timp să încerce compoziţii proprii. Nu vorbesc cu adevărat despre muzică, vorbesc doar despre locul lor în trupă, şansa lor de a fi remarcaţi, despre cariere, vizibilitate, a face istorie. Şi dacă e o problemă gravă cu Whiplash, aceasta este că, în loc de jazz, putea fi vorba de patinaj viteză sau gimnastică sportivă sau tenis de câmp. Şi ar fi fost mai onest.


Regia: Damien Chazelle Cu: J.K. Simmons, Miles Teller, Melissa Benoist

0 comentarii

În programul cultural

HBO 3
29.07.2021 16,10

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus