Personajele sunt cuprinse de o iremediabilă stare de lehamite şi abandon fatalist - mai puţin preotul de la final (cel care cumpără pâine la butic şi trece prin cadru aproape neobservat), a cărui intervenţie trimite spre o altă realitate (şi, poate, spre un alt film). Sau, mai exact, spre o altă aşezare în realitate, asemenea lui Iov şi asemenea învăţăturii Cuv. Siluan Athonitul: "Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!" Accentele filmului cad însă nu atât pe nădejde[1], taină şi dimensiunea paradoxală a existenţei (în care suferinţa asumată este însăşi calea spre viaţă), ci pe realitatea-iad a împărăţiei celor puternici. La o analiză mai atentă, Leviafan cultivă starea de spirit a ultimelor cinci secole, de când din biserici (şi - mai ales - din inimile oamenilor) lipseşte Pantokratorul (pe care copilul primarului îl caută în zadar pe cupola bisericii celei noi, în timpul Sfintei Liturghii, atunci când tatăl său - ca un lup moralist - îi şopteşte: "Dumnezeu e mare şi vede tot!"). Pantokratorul este prezent doar în predica apăsat "legalistă" a episcopului şi, în general, în toate poveţele sale despre atotputernicia "Împăratului a toată făptura".
Mai puţin interesat de "devenirea întru fiinţă" a personajelor, filmul lui Zviaghinţev surprinde - cool, în cadre bergmanian-antonioniene - "urâciunea pustiirii" dintr-o lume cinică, preocupată exclusiv de "fapte" şi de un zeu ce este chemat doar ca să le "justifice" în favoarea ei. Dumnezeu însă este "tainic" şi aflăm de "lucrarea Sa în chip minunat" doar prin declamaţia unor replici[2].
Personajul preotului ce cumpără de la butic pâine (pe care o împarte altora), iar nu vodcă (asemenea personajului principal - Kolya - cuprins de letargie), pare să transmită gândul (mărturisit şi de Pr. Rafail Noica) potrivit căruia biserica (ortodoxia) este firea omului, desăvârşirea lui, venirea lui în fire. Leviafan nu este filmul acestei deveniri, comentariul preotului rămâne la stadiul de sugestie. Zviaghinţev surprinde însă - critic, "progresist", "laic" - îmbisericirea exterioară, formalistă şi de paradă a celor ce, potrivit principiului semnalat de Petre Ţuţea, "Îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvinteze prăvăliile". Preotul, care încearcă să-l îmbărbăteze pe Kolya, vorbindu-i de soarta lui Iov, cel împăcat - până la urmă - cu soarta şi care a trăit peste 100 de ani, este întrebat de unde sunt "basmele astea". Spune: "Din Biblie[3]."
Cred că ştiu de ce Leviafan impresionează atât de puternic: pentru că priveşte spre acelaşi tip de cinema (şi de problematică) din filmele lui Mungiu (4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile; După dealuri), în timp ce, nonşalant, stă cu spatele la producţii dulceag-moralizatoare şi "duhovniceşti" gen Ostrov. "Pustiurile" şi "minimalismele" Leviafanului ascund nebănuite "mări" şi "oaze" pe care autorul are inteligenţa să nu le "explice" ori să le expună ieftin. Remarcabile sunt distanţele până la care se apropie autorul de "poveste", de "inima" ei. Şi "locul geometric" pe care povestea îl crează - la modul potenţial - în mintea spectatorului. Şi gustul amar de Proces kafkian în care - nota bene! - se află o pâlpîire de nădejde.
"Dacă încep de-acum să mă spovedesc, o să-mi dea Dumnezeu casa şi nevasta înapoi?" "Nu ştiu." - răspunde preotul din film. "Atunci de ce mă chemi să mă spovedesc?" Există aici, în acest scurt schimb de replici, o posibilă "cheie" a filmului. Pentru că, la urma urmei, ce este îmbisericirea minţii şi deprinderea acelei rânduieli bisericeşti la care - spre alarmarea şi iritarea "utilitariştilor", "modernilor" - se face referinţă? O conformare legalistă, contabilicească, pentru a "da satisfacţie" unui zeu neînduplecat? Sau o "devenire întru fiinţă", o "venire în fire" a omului deprins a se închina doar sticlei de vodcă şi, poate, calea spre împăcare cu leviatanele petrecerii noastre pământeşti. Viziunea "neutră", "imparţială" a lui Zviaghinţev nu trage nicio concluzie. Cine are urechi de auzit şi ochi de priceput va şti ce să aleagă...
[1] Leviatanul - "împărat peste fiarele sălbatice", fără pereche pe pământ, "făcut să nu cunoască frica" şi cu "inima tare ca piatra" - stârneşte groaza, astfel că nădejdea în izbânda asupra lui este "o deşertăciune" (Iov, 41.9).
[2] În alte filme ruseşti, din alt deceniu / secol / mileniu (în filmele lui Tarkovski, Paradjanov, Abuladze, Şepitko sau chiar în relativ recentul Pridel Angela / Lăcaşul îngerului, de Nikolai Dreyden, 2008), taina vieţii şi a morţii căpăta pe ecran expresie filmică. Era poezie, nu ilustraţie de tip livresc, nu lecţie de morală. Era "înviere" şi "metaforă revelatorie", iar nu o "natură moartă" şi "plasticizantă".
[3] În volumul Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, Monahul de la Rohia este întrebat de Zaharia Sângeorzan ce va fi Biblia - "Cartea Cărţilor", "o mitologie cu ochii deschişi spre orizontul profeţilor" - pentru secolul al XXI-lea. Răspunsul său surprinde foarte bine dezbisericirea (şi încă neîmbisericirea) minţii multora, mai cu seamă a celor din intelighenţia: "Nu ştiu. Ştiu că o elevă particulară a mea, o fată de 18 ani, deşteaptă, fiica unor intelectuali, mi-a pus această întrebare: Biblia... Tot aud de Biblie. Ce e aia Biblie, nea Nicule?!"