Leviatan se deschide şi se închide cu imagini ale mării învolburate (povestea - inspirată de cazul lui Marvin Heemeyer din Colorado, care în 2004, ca urmare a unor lungi dispute pentru teren cu autorităţile locale, a distrus cu buldozerul jumătate din orăşelul său, apoi s-a împuşcat - este plasată de regizorul-coscenarist într-o comunitate pescărească din Peninsula Kola, pe coasta Mării Barenţ), sub un cer înnegurat, de sfîrşit de lume. Pe mal, printre stîncile aspre şi nisipul jilav, se pot vedea rămăşiţele unor construcţii rudimentare sau ale unor ambarcaţiuni putrezite, dar şi, ulterior, scheletul unei balene eşuate pe uscat, precum monstrul marin, simbolic la rîndul său, din finalul capodoperei felliniene La Dolce vita. Imaginile dezolante sînt însoţite de un fragment din epilogul operei Akhnaten, a compozitorului minimalist Philip Glass, în care este vorba despre apusele vremuri glorioase ale templelor şi palatelor faraonice, dar şi despre noii zei, ridicaţi din ruine.
La început, aparatul de filmat se opreşte asupra unei case aflate lîngă un pod. Clădirea, cu etaj şi şopron, nu este foarte arătoasă, dar ne sugerează un stăpîn gospodar. Acesta este Colea, pe care îl urmărim, în zori, mergînd cu maşina la gară, pentru a-l întîmpina pe vechiul său camarad Dima, sosit de la Moscova. Terenul pe care Colea şi-a construit casa este obiectul disputei dintre el şi primarul-oligarh Vadim, iar avocatul Dima îşi apără prietenul în instanţă. Camera ezită iniţial să se apropie de vieţile acestor oameni, dar, atunci cînd o face, este indecisă pe care să-l urmeze. Fiindcă filmul nu are doar un protagonist, care înfruntă singur un sistem la fel de putred ca şi bărcile abandonate pe ţărm, ci o structură polifonică. Mai au un rol dramaturgic important Lilia, bovarica soţie a lui Colea, care curăţă peşte într-o fabrică din vecinătate, alături de prietena sa Angela, soţia unui agent de circulaţie, şi Roma, rebelul fiu al aceluiaşi Colea, care-şi urăşte noua mamă (cea naturală murise cînd băiatul era mic).
Leviatan este, totodată, un film despre "sufletul rus" (subiect al predicii episcopului) şi despre credinţa autentică. Una dintre secvenţele cele mai discutate ale filmului, chiar dacă ea nu are implicaţii narative, este cea în care, de la pîinea adusă de preot (cel care îi aminteşte lui Colea de pilda lui Iov), camera ajunge să filmeze cocina unor porci hulpavi. Cred că, prin acest cadru, Zviaghinţev face referire la un comentariu din Demonii lui Dostoievski, prilejuit de un alt episod biblic: "Aceşti demoni, care ies din bolnav şi intră în porci, sînt toate tarele, racilele, toate miasmele, toate necurăţeniile, toţi demonii şi toţi drăcuşorii, care s-au acumulat în marele şi scumpul nostru bolnav, în Rusia noastră, în decurs de veacuri, de veacuri!" (traducere de Marin Preda şi Nicolae Gane).
Cît despre dreapta credinţă, aceasta e mai uşor de găsit printre dărîmăturile bisericii părăsite de pe plajă, care adăpostesc escapadele bahice ale lui Roma şi ale tovarăşilor săi, iar mai tîrziu şi ale deznădăjduitului Colea (acesta, prin aburii alcoolului, contemplă un fragment de frescă reprezentînd expunerea capului Sfîntului Ioan Botezătorul în faţa Salomeei), decît în strălucitorul aşezămînt episcopal frecventat de Vadim şi de ceilalţi ştabi locali, al cărui arhiereu este complice cu primarul. Există în film şi un membru al clerului ce pare dedicat menirii sale - preotul, amintit anterior, care, fiind întrebat, de către Colea, "Unde e Dumnezeul tău milostiv?", îi răspunde fără ezitare: "Al meu e cu mine. Al tău nu ştiu unde e". Şi, totuşi, îl recunoaştem pe acest părinte printre persoanele care ascultă atente învăţăturile episcopului corupt. "Dumnezeu vede totul", îl atenţionează Vadim pe fiul său visător, care caută zadarnic, în cupola de deasupra sa, icoana în care Iisus este reprezentat ca împărat al lumii. Dar, dacă El vede tot, de ce nu face nimic împotriva răului? - aceasta este întrebarea pe care, probabil, ne-am pus-o cu toţii şi pe care filmul ne-o readuce în minte.
Leviatan ne amuză uneori, în prima sa parte, ne oferă unele satisfacţii (de pildă, atunci cînd Dima lasă impresia că este capabil să-l învingă pe Vadim), ne provoacă să chestionăm moralitatea personajelor (adulterul Liliei cu Dima, pe care putem fi dispuşi să-l acceptăm), apoi ne întristează (ieşirile din scenă ale aceloraşi Dima şi Lilia) şi ne lasă, inclusiv prin imaginea naturii neîndurătoare, într-o stare vecină cu disperarea. Unde este speranţa? Andrei Zviaghinţev, la fel ca şi preotul din filmul său, ne-ar răspunde că speranţa nu o vom găsi la cinema, ci doar în noi înşine. Arta nu poate decît să ne impulsioneze s-o căutăm.