Riscul unui proiect gândit pe o durată lungă e direct proporţional cu această întindere a lui. Dar, eventuala reuşită îi aduce (aproape) automat laurii. Povestea, care aici are şarmul contextului tocmai enunţat, e bazată pe dorinţa unei cât mai reduse artificializări şi, deci, pe unele momente-clişeu-nelipsite-din-viaţa-oricăruia, cum ar fi certurile între părinţii divorţaţi ai lui Mason (Ellar Coltrane) şi Samantha (Lorelei Linklater) sau momentele, care confirmă că istoria e repetitivă, pliate pe copilăria şi adolescenţa celor doi fraţi, cu accent pe el. În multe cazuri, mai ales în prima jumătate a filmului, se trece iute peste felul în care se desfăşoară diverse evenimente (aflăm pe parcurs care sunt şi care nu sunt definitorii): tatăl, venit după mult timp dintr-o expediţie personală, îşi scoate copiii în oraş; mama îşi întâlneşte viitorul soţ etc. Acestea sunt punctate expeditiv, pentru ca intuiţiei spectatorului să îi fie dat ceva cu care să lucreze. Linklater oferă indicii, pentru că ştie cum va reacţiona (cum le va cerne) creierul uman, capabil să opereze conexiuni. Cu fiecare alegere narativă, regizorul - perpetuând opţiuni estetice eclectice (un mix bazinian-eisensteinian; deci, realism epidermic făcut impur de partea tehnică: montaj, focalizarea camerei pe unul dintre elemente etc.) - creează momente banale, cărora le adaugă extra-semnificaţie: fiecare derapaj prezentat este pedepsit simbolic de adulţi, fără ca întreg procesul să devină peste măsură de melodramatic. Linklater surprinde schimbarea modei, mentalităţilor, raportării faţă de lume prin ochii lui Mason, al cărui parcurs e normal: la şapte-opt ani, când începe şcoala şi intră în lume, e naiv, jucăuş, zâmbăreţ, apoi, încet-încet, ajunge ancorat în realitate, e mai ţâfnos, se maturizează aşa cum o fac majoritatea oamenilor: cu momente de rebeliune, cu asumarea unui stil vestimentar, cu preocupări în vreun domeniu. Sunt schimbări inerente în viaţa unui copil ajuns, la final, pre-adult.
Pe parcurs, acest demers spune multe tocmai pentru că nu creează o bulă de aer în jurul lui Mason, ci lucrează cu ce primeşte, cu un mediu schimbător şi imposibil de previzionat. Astfel, în mod firesc, protagonistul nu devine o persoană excepţională, pentru că Boyhood îşi însuşeşte experimentul până la capăt şi, pentru asta, alege să nu îi adauge trăsături aparte, din moment ce lucrează matematic. Procentual, un copil crescut în mediul lui Mason - un mediu absolut banal -, va deveni un tânăr şi, ulterior, un adult banal. Rezultă un conformism narativ - modul în care Linklater înţelege că trebuie să lucreze cu trecerea reală a timpului - identificat cu luarea unor măsuri ce par de siguranţă. Regizorul preferă să radiografieze tipul de parcurs în care copilul se dezvoltă după tiparul impus de societate, iar înstrăinarea tot mai pronunţată de părinţi cu avansarea în vârstă vine natural. Însă, în afară că profită de un context nemaipomenit, al experimentului metadiscursiv derulat în puţin peste un deceniu, Boyhood tinde să amăgească şi să întristeze, pe măsură ce se îndreaptă spre un deznodământ bănuit încă de pe la început.