Supusă poftelor trupului, Grete (Dorina Lazăr) e, în spectacolul lui Sorin Militaru, pironită într-un scaun cu rotile, aproape incapabilă să se ridice pe tocurile subţiri ale pantofilor ce se vor pretenţioşi (şi totuşi atît de graţioasă dansînd pe aripile propriei imaginaţii). În fapt, în economia scenică a Şefelor de la Teatrul ACT, încălţămintea celor trei femei, Grete, Erna, Mariedl, joacă un rol de o importanţă specială (într-un ansamblu care dă oricum măsura finului simţ scenografic al Alinei Herescu – unii îşi mai amintesc, spre pildă, scaunul falic din Drept ca o linie): dacă Grete poartă improbabili pantofiori cocheţi, "baba bigotă", zgîrcita Erna (Emilia Dobrin), care linge firmiturile, foloseşte hîrtie igienică drept filtru de cafea şi culege blănuri aruncate la gunoi, blestemată în schimb cu un fiu beţiv irecuperabil, are-n picioare bocanci solizi, buni pentru orice anotimp şi făcuţi să ţină ani întregi, iar buna Mariedl (Coca Bloos), naiva curăţătoare de latrine, iubitoare de porumbei şi de Dumnezeu, poartă ghete de căpătat, prea mari pentru ea, dar lustruite, căci Mariedl ar vrea ca lumea asta "de rahat"să fie la fel de curată precum sufletul ei.
"Lume de rahat", într-adevăr: Şefele face parte din ceea ce critica a numit Fäkaliendramen (nume ce nu cred că mai are nevoie de traducere, cel mai apropiat eufemism ar fi "scatologice"), definitorii pentru Werner Schwab, echivalent teatral al statuilor din intestine şi resturi de animale din perioada sa de fermier, sau al tablourilor pictate pe pereţi cu muştar şi ketch-up de mai înainte, de pe vremea expoziţiei "Cool Tour" şi a şcolii de la Graz. Citită ca o dramă a dorinţei şi jocului de putere, Şefele (prima piesă a lui Schwab, scrisă în 1990) a fost montată inclusiv în distribuţie masculină; pare incredibil, dar pentru regizorul Christoph beer Meier să folosească trei actori (ce-i drept, în travesti) în locul a tot atîtea actriţe a părut actul cel mai natural cu putinţă.
E totuşi o lectură un pic laterală, fiindcă feminitatea joacă la Schwab un rol important şi întru totul psihanalizabil - dramaturgul a fost crescut în condiţii mizere de o mamă singură şi bigotă; de altfel, personajul Hermann, în Şefele absentul, dar veşnic prezentul fiu al Ernei, e, cel mai probabil, un alter-ego al lui Schwab însuşi (alcoolic fără scăpare, ceea ce i-a adus şi moartea, de Anul Nou 1993-1994), care-i traversează constant textele – inclusiv Genocid sau Ficatul meu e fără rost, montat stagiunea trecută de acelaşi Sorin Militaru la Odeon.
Iar Militaru a ştiut, în Şefele cel puţin, să exploateze relaţiile dintre cele trei femei, un balans (ceea ce în engleză s-ar chema swing) între dominat şi dominator în care cea dominată tinde să fie buna Mariedl (Coca Bloos face un rol incredibil în această sărmană cu duhul care vede viitorul, inclusiv propria-i înălţare la ceruri), înfruntarea pe tărîmul puterii dîndu-se, în valuri succesive, ca doi boxeri de aceeaşi categorie, între Grete (o expresivă, puternică Dorina Lazăr) şi Erna (Emilia Dobrin cu un potenţial în sfîrşit exploatat), între plăcerea vieţii – împinsă pînă la vulgar, şi religozitate – dusă pînă la bigotismul vrînd să ascundă meschinăria cea mai cruntă.
Şi coloristic (dacă veni vorba despre funcţionalitatea decorurilor), spectacolul e construit pe aceste înfruntări: sînt dominante de griuri, între alb şi negru, şi roşu sîngeriu, cu un intermezzo în verdele vitalist al rochiei Gretei. E, altfel spus, un spectacol despre oroarea cotidianului, despre cenuşiul stereotipiilor care îngroapă chiar visele de dragoste şi mărire – al Ernei despre Wottila, al Gretei despre Freddy, hrănite, vampiresc, din uciderea adevărului, a autenticului, a fiinţei.
Oricît de bună ar fi traducerea (şi e bună), impresia e de oarecare frustrare: n-ai cum să-l păstrezi pe Schwab în româneşte, unde invenţia lingvistică funcţionează după alte reguli decît în germană, fără să cazi în absurdităţi de genul franţuzescului caissedépargnesque; Dan Stoica le evită în favoarea unei române pure, din păcate, obiectiv prea puţin schwabiene. Finalul însă, pe muzica Adei Milea (preluînd de-a lungul întregului spectacol ceea ce-ar trebui să fie un fel de aparteuri ale personajelor) e grandios: "Dumnezeu e o maşină, cînd te rogi îi dai benzină...".
Fişa tehnică :
Şefele, de Werner Schwab, Teatrul ACT
Regia : Sorin Militaru ; Muzica : Ada Milea
Cu : Emilia Dobrin, Dorina Lazăr, Coca Bloos