"Dumnezeu e o maşină, când te rogi îi dai benzină", cântă Ada Milea folosindu-se de cuvintele lui Werner Schwab. Trei femei, "şefele" se claustrează într-o încăpere unde repetă zilnic ritualul iluzoriu al unui joc de tipul "să ne imaginăm că", joc care le ţine loc de viaţă.
Ocupaţia lor principală este să viseze. Replică deformată a celor trei surori cehoviene, personajele lui Schwab via Sorin Militaru aspiră în egală măsură la mâncare şi la dragoste. Delirul culinar se mixează cu sordide şi fantasmagorice poveşti de amor. Uscata şi zgârcita Erna se vrea iubită de un măcelar, iar pofticioasa Grete, cu ceva căsnicii eşuate la activ care ascund secrete incestuoase, mai speră la o nouă dragoste. Cea de-a treia, umila Mariedl găseşte calea iubirii adevărate în credinţa în Dumnezeu. Fericirea supremă pentru ea este parfumul franţuzesc găsit, la nivelul iluziei, în latrină.
Când delirul lor hemoragic plonjează în absurd, singura care înţelege limitele fanteziei este Mariedl. Dar trezirea la realitate are preţul ei, mai ales când celelalte vor să viseze mai departe. Jocul trebuie să continue, iar cine are curajul să îl întrerupă se expune conflictului deschis cu Şefele. Mariedl riscă şi plăteşte. Căci "fiecare german are un cadavru în pivniţă.". Fuga, chiar şi în vis, de o viaţă meschină justifică orice sacrificiu. Chiar şi crima. Şi asta o arată Werner Schwab, dramaturg mort la 35 de ani, în noaptea de Anul Nou 1993-1994, în comă alcoolică.
"Dumnezeu e ca o apă, te-neci ca lui să-i placă. Dumnezeu e ca o oală, fierbi în ea şi scapi de smoală".