Şefele este o radiografie a detaliului, o incizie făcută cu maximă rigurozitate în deplină cunoştinţă de cauză. Replicile operează pe viu, sînt percutante şi directe, avînd forţa unui bisturiu care disecă pînă la stratul cel mai ascuns de existenţă. Trei femei devin prizonierele unei camere claustrante pe care încearcă să o domine prin exacerbarea propriei lor personalităţi. Fiecare învingătoare şi învinsă, disputîndu-şi supremaţia într-un cadru unde tempoul se măsoară prin recursul la imaginaţie, singura în stare să decongeleze şi să anime aceste entităţi debusolate. Toate trei se întîlnesc într-un punct comun pe care îl valorizează la maxim: fantasmagoria, ce ajunge la un moment dat în zona delirului.
Erna este foarte bine surprinsă de Emilia Dobrin în registre diferite, de la detaşare şi maliţiozitate excesivă, momente în care trăsăturile feţei se aspresc şi vocea devine mai răguşită ca de obicei, la emoţia puternică - ochii înlăcrimaţi - atunci cînd se închipuie alături de bărbatul iubit. O completează Grete, strident machiată, aflată într-un scaun cu rotile, abandonat atunci cînd valsează imaginar cu chipeşul pretendent. Mişcările Dorinei Lazăr, construind un personaj care-şi trăieşte fiecare clipă cu maximă intensitate, sînt atent dozate între un comic exploziv şi un grotesc dezarmant.
Cele două se contrazic, se provoacă, se tachinează voluptos, devin agresive atunci cînd nu mai pot controla situaţia şi se retrag epuizate, domolite de obedienta Mariedl, cea care desfundă fără nici o reţinere latrine şi crede habotnic în Dumnezeu. Excelentă Coca Bloos în acest rol de compoziţie, cel mai paradoxal dintre toate ca evoluţie, gradat în crescendo. Cu codiţe, şosete, un glas stins şi o privire năuc-pierdută, ruptă parcă de lume, pledează aproape obsesiv pentru jertfa adusă lui Doamne-Doamne prin desfundarea closetelor, într-un ton dezinvolt şi înduioşător.
Inocenţa deconcertantă este marca unei fragilităţi ce ascunde în acelaşi timp o forţă intempestivă. Căci Mariedl este singura capabilă să conştientizeze limitele ficţiunii şi să-i demistifice jongleriile, singura care trasează graniţa transfuziei perverse şi aproape halucinante dintre real şi fictiv. Farsa pe care o pune în practică în final este tocmai preţul acestui joc periculos, pentru că autoritatea ei se dispută la alt nivel, mult mai insinuant şi mai tăios. Le ascultă elucubraţiile celor două partenere, le înghite supusă bătaia de joc - savuroasă scena cînd îşi înmoaie degetul în cana de vin pentru că intenţionat Erna i-a turnat cel mai puţin - pentru ca în final să le deconstruiască accesele delirante. E ca şi cum le-ar pune în faţă o oglindă mărită în care se disting pregnant trecutul fracturat îmbibat de frustrări şi ridurile unei vieţi consumate în gol. De aici încolo pariul este asumat cu cărţile pe faţă. Autoritatea lui Mariedl este atît de puternică, încît nu poate fi suportată şi atunci ea este omorîtă de Grete. Mariedl devine incomodă pentru un joc care trebuie să continue indiferent de implicaţii, tocmai pentru că exacerbează ideea raportului de forţe.
Şefele este înfruntarea torsionată dintre trei femei salvate şi în acelaşi timp măcinate de plonjarea în imaginaţie, un analgezic ce păstrează continuu marja ambiguităţii. Sorin Militaru mizează pe expresivitatea fiecărei nuanţe, fie că e vorba de un simplu gest, de inflexiunea vocii, de priviri dure sau doar de tăceri. Scenografia creată de Alina Herescu este minimală însă foarte sugestivă ca impact şi efect : o pînză imensă figurează ecranul televizorului şi o măsuţă acoperită de tăieturi din ziare este locul celor mai aprinse dezbateri.
De undeva din fundal, un ecou puternic pe muzica -ritual demistificant- Adei Milea denunţă autoritatea., maşinărie ce se roteşte pe lamă de cuţit: "Dumnezeu e o maşină, când te rogi îi dai benzină ... Dumnezeu e ca o apă, te îneci ca lui să-i placă."