Oricare ar fi răspunsul, aceşti oameni fac o diferenţă. Dar aproape întotdeauna o fac pentru alţii, ani mai târziu, după ce ei nu mai există. Aproape niciodată nu ajung să culeagă roadele propriei lupte şi revolte. Să fie de vină ideologia creştină a martirajului? Sau, din contră, legenda biblică este rescrisă în permanenţă sub forma diferiţilor Isuşi pentru că el este, de fapt, simbolul acestui fenomen? În orice caz, nu răspunsul este important, ci întrebarea. Faptul că există o întrebare. Şi, după cum se observă, Jimmy's Hall în regia lui Ken Loach este un film care a dat naştere la multe întrebări. Ceea ce înseamnă că este un film bun.
Jimmy Gralton, personajul principal al filmului a existat şi a fost un lider comunist irlandez care a luptat pentru libertatea de exprimare a poporului irlandez cenzurată complet de lesa zimţată a religiei. Pare o contradicţie în termeni - un lider comunist care a luptat pentru libertate de exprimare. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Nu există nimeni din generaţia mea, a celor care nu au apucat, efectiv, să trăiască în comunism, care să urască mai mult acest sistem totalitar. Dar în ţările în care religia catolică avea tentaculele bine înfipte, comunismul a reprezentat, de fapt, o luptă împotriva unui alt regim totalitar, mult mai dur şi care şi-a arogat, cu o aroganţă extremă, dreptul asupra individului şi asupra divinităţii înseşi. Dacă există ceva mai demn de ură decât un sistem totalitar politic, acel ceva este un sistem totalitar religios. Iar Biserica Catolică, sub masca unei suveranităţi divine, a comis mari atrocităţi în numele religiei în istorie.
În acest context, lupta lui Jimmy Gralton a fost o luptă pentru libertate. A fost o luptă împotriva cenzurii, o luptă împotriva unui inamic feroce care, infiltrat în toate instituţiile statului, a decis dreptul la moarte, la viaţă şi la trăire cu o mână de fier, purtătoare a crucii. Filmul lui Ken Loach este de o frumuseţe absolută creată pe baza contrastelor. De o parte avem peisajele picturale, idilice în care oamenii unei comunităţi restrânse îşi trăiesc viaţa, bucurându-se. Se bucură de câmpiile verzi, se bucură de pământul reavăn, se bucură de muzică, de dans şi de fiecare gură de aer. De cealaltă parte, avem mediul închistat la bisericii, un mediu anti-viaţă, anti-bucurie şi anti-trăire. Biserica, reprezentată de părintele Sheridan, este cea care, în mod constant, încearcă să reglementeze felul prin care aceşti oameni se bucură şi cea care, pe măsură ce acţiunea filmului se desfăşoară, strânge din ce în ce mai tare pumnul de fier în care ţine întreaga comunitate.
Ce înseamnă, de fapt, lupta lui Jimmy Gralton? Construirea unui hambar în care îşi propune să predea cursuri de dans, pictură, literatură şi alte materii şi să organizeze întruniri la care oamenii din comunitate să poată dansa şi râde împreună. Aflăm în debutul filmului că salonul lui Jimmy a fost construit în urmă cu zece ani şi a existat timp de o perioadă, până în momentul în care, cu ajutorul armatei, părintele Sheridan a pus mâna pe el, iar Jimmy a fost nevoit să fugă în America. După zece ani, Gralton se întoarce în satul natal, propunându-şi o existenţă liniştită, alături de mama sa. Dar un lider nu încetează niciodată să fie lider. Chiar şi atunci când îşi propune, nu se poate sustrage destinului său şi îşi urmează calea. Aşadar, la scurt timp după întoarcerea sa, la insistenţele unei noi generaţii tinere, care doar auzise legenda salonului, Jimmy îl redeschide.
Filmul lui Loach subliniază în permanenţă antiteza dintre cele două viziuni, reprezentate prin cele două personaje: Jimmy Gralton şi părintele Sheridan. Dialogurile dintre cei doi sunt magistrale. Avem doi mari actori care se ciocnesc în permanenţă, iar scânteile pe care le produc dau o notă filosofică şi spectaculoasă întregii acţiuni. Părintele Sheridan este interpretat perfect de Jim Norton, iar Barry Ward îl transformă pe Jimmy într-un gânditor, unul ale cărui replici dure sunt dublate de o profundă cunoaştere a naturii umane.
"Ceea ce faci tu este un sacrilegiu!", îi spune părintele Sheridan unui Jimmy revoltat care, din dorinţa de a discuta cu preotul-tiran intră în confesional şi, mimând spovedania, îl atacă cu cele mai dure replici. "Nu, o să îţi spun eu ce este un sacrilegiu, părinte. Să ai mai multă ură în inima decât iubire" este răspunsul magistral al lui Jimmy, replica prin care anulează tot ceea ce reprezenta instituţia bisericii catolice în acea perioadă. O religie a iubirii care propovăduieşte ura. O religie a toleranţei care devine tiranică. O religie a iertării care pedepseşte aspru pe oricine i se împotriveşte. Filmul lui Ken Loach, dincolo de povestea istorică, este un film anti-biserică. Este un film care demontează toate miturile legate de Biserica Catolică şi îi demască faţa urâtă, rictusul îngheţat al urii şi nevoia patologică de a controla fiecare aspect al vieţii umane. Cum rămâne cu ceea ce nu poate fi controlat? Este distrus sistematic prin violenţă, tiranie şi reprimare.
Iar apostolii acestui sistem religios, fiinţe care, în teorie, ar trebui să reprezinte o formă non-intruzivă de reper moral, devin reprezentanţi ai Răului, reprezentanţi a tot ceea ce este despotic şi hidos în natura umană. Dacă împotriva unui sistem totalitar politic te poţi revolta, poţi lupta şi poţi uni oamenii, nu poţi face acelaşi lucru împotriva unui sistem religios care, în teorie, acţionează conform instrucţiunilor unui Creator suprem. Este infinit mai greu să lupţi împotriva unui anti-erou care are toate armele la dispoziţia sa pentru a te transforma pe tine în anti-erou în faţa opiniei publice, a te damna şi a-ţi răpi orice formă de sprijin.
"Dacă Isus ar fi astăzi aici, suspectez că există câţiva membri ai acestei parohii care l-ar crucifica iar" este replica părintelui Seamus, celălalt paroh, mai tânăr şi mult mai lucid, într-o discuţie aprinsă cu părintele Sheridan şi alţi indivizi susţinători ai metodelor violente ale Bisericii Catolice. Frumuseţea acestei replici este faptul că ea sintetizează, în câteva cuvinte, esenţa întregului film. Jimmy's Hall este un film despre martiraj, despre luptă şi revolta primordială. Este o aluzie subtilă a lui Ken Loach la condiţia martirului. Martirul primordial a fost Isus, care, în definitiv, a fost persecutat tot din pricina unui sistem religios. Acelaşi sistem, mascat cu o desăvârşită perversiune sub mantia sistemului promovat de Isus, cu alţi reprezentanţi şi un alt martir. Dacă nu îi poţi bate, alătură-te lor pare a fi jumătate din deviza tiraniei religioase. Cealaltă jumătate? Alătură-te lor şi distruge-i din interior.
Cu toate acestea, există şi au existat oameni care au dus o luptă compromisă din start pentru că alternativa i-ar fi transformat cu adevărat în anti-eroi. Jimmy Gralton a fost unul dintre ei, iar filmul lui Ken Loach este un omagiu adus, în primul rând, condiţiei de martir.