A fost Holocaust! Spun asta zi de zi, pentru că de fiecare dată descopăr oameni care nu ştiu de fenomen. Nici eu nu ştiam, pentru că la şcoală despre asta se vorbeşte puţin. Am fost cu mâinile în aluat, ne prefacem că uităm asta şi mai şi închidem ochii când vedem copiii care se joacă în făină. În Basarabia, unde m-am născut, Antonescu este considerat un erou, iar despre atrocităţile lui nu se vorbeşte, pentru că na, a avut şi el păcatele lui, ca tot omul...
Aliyah DaDa este un documentar realizat de Oana Giurgiu, pe care suntem obişnuiţi să o vedem în rol de producător, un film care, pornind de la o notă personală, face o incursiune în istoria evreilor din România, împletind vizual destinul unei minorităţi cu destinul unui stat. A devenit deja un procedeu clasic ca filmele care abordează istoria, se gătesc din interviuri şi imagini de arhivă. Filmul Oanei însă depăşeşte tradiţionalul, aliniindu-se la un şir de documentare care explorează temele pe care le tratează şi în alte moduri artistico-vizuale (vorbesc aici de documentare care au utilizat animaţia, eseul vizual care evită cu desăvârşire imaginile de arhivă, metoda filmului care merge în culisele altor filme sau documentarele care apelează la artele plastice, utilizând figurine de lut). Realizat în stil dadaist, documentarul Aliyah DaDa se transformă într-un omagiu adus întemeietorilor dadaismului - Tristan Tzara şi Marcel Iancu, doi evrei cu origini româneşti.
În ultima vreme mă macină întrebarea dacă filmele pot schimba ceva. Dacă pot să salveze vieţile personajelor, să recupereze din perdeaua de umbră aşternută, intenţionat sau nu, peste anumite probleme care ne înconjoară sau rămân pur şi simplu nişte icoane ale unor poveşti care se întâmplă şi despre care e posibil să ajungem să nu ştim nimic niciodată. Aliayh DaDa aduce în discuţie nişte fapte care nu pot fi reparate în nici un fel, dar care ne poate servi o lecţie de istorie de la care am absentat, iar asta nu ne-a mustrat conştiinţa niciodată. Filmul face radiografia unor vremuri tulburi, în care dilemele clasei politice erau legate de cum să efectueze o exterminare a unei minorităţi în mod legal. Şi, din păcate, se găsesc soluţii care se şi aplică într-o perioadă care ridică semne mari de întrebare despre cum e posibil să existe, sub aceeaşi umbrelă, crima şi creştinismul. Este povestea unor oameni care trăiesc decenii întregi între agonie şi optimism orb, dar care au ajuns prin a fi negociaţi şi vânduţi ca un cârd de vite, pentru că exilul şi lagărele de muncă silită şi de exterminare nu au fost de ajuns.
În momentul în care completează imaginea cu fenomenul deportărilor, am reîntâlnit locurile din Ucraina pe care le-am vizitat acum trei ani - satele, câmpurile, grajdurile pentru vite care au servit drept anticameră a morţii - locurile unde au fost deportaţi evreii şi romii din România pentru că de pe pământ dispăruse orice formă de umanitate. Mi-au rămas în minte două imagini povestite despre un bătrân, martor ale acelor timpuri: imaginea cu un sat întreg de evrei care au fost aruncaţi într-o fântână şi imaginea unui sat întreg de evrei îngrămădit într-un grajd, nevoit să-şi aştepte sfârşitul împreună cu morţii lor, şi care au sfârşit prin a ajunge cenuşa prin care soldaţii căutau dinţii de aur care ar mai fi rămas în urmă. Imagini despre care copiii nu au voie să le vorbească la şcoală...
După premiera mondială de la Sibiu la Astra Film Festival 2014, Aliyah Dada intră în cinematografele din ţară începând cu 27 martie 2015. Nu rataţi un film care încearcă să împace conştiinţa noastră cu trecutul. Un trecut de care tot alergăm de ruşine şi în acelaşi timp cu neruşinare. Mă întreb, însă, până când, pentru că simt istoria pregătită undeva după colţ, gata gata să ne predea o lecţie. O anticipăm şi o învăţăm acum sau mai amânăm inevitabilul cu încă o generaţie?
P.S.: În perioada Celui de-al Doilea Război Mondial, regimul fascist din România a deportat peste 300.000 evrei şi 25.000 romi. La nivel oficial, implicarea României în Holocaust a fost recunoscută în 2007. Neoficial, negarea continuă şi în prezent.