Un film care nu interesează pe nimeni?! Un film care ne interesează pe toţi! - Aliyah Dada la Astra Film Festival, 2014

Cea de-a patra zi a festivalului Astra a avut o premieră absolută: teribil de necesarul film documentar al Oanei Giurgiu, Aliyah Dada. Care a adus, la finalul proiecţiei, câteva mărturisiri neliniştitoare ale autoarei: povestea asta nu interesează pe nimeni. Desigur, negaţia nu îi aparţine, ci, angoasant, era o reacţie primită din partea unui realizator de film din Israel. Şi din partea Angelicăi Rozeanu, evreica de origine română cu o performanţă extraordinară - câştigarea de şapte ori consecutiv a titlului de campioană mondială la tenis de masă, care i-a spus că pe nepoţii ei nu îi interesează nimic despre România. Dacă ai fi nimerit din greşeală în sala de proiecţie direct la aceste comentarii, ai fi rămas cu senzaţia că o fi vreun film inutil, care repetă o poveste arhicunoscută şi că uite aşa s-au dus banii şi cinci ani din viaţa unui realizator pe o apă curgătoare. Dar nu e deloc aşa. Ar fi minunat ca istoria evreilor din România, a legăturii intime şi, din păcate, acum solubile dintre culturile noastre să fie un loc comun, un lucru cunoscut de toată lumea. Dar nu e aşa.


Pentru că, pentru o proporţie îngrijorătoare de români, antisemitismul românesc nu a existat. Iar în România celui de-al doilea război mondial evreii nu au suferit din cauza noastră. Şi chiar dacă nu i-am putut opri pe nemţi să îi ducă în lagăre, cel puţin noi şi armata noastră nu am avut nimic de-a face cu Holocaustul. Pentru că pogromul de la Iaşi e o doar o poveste şi nu s-au descoperit gropi comune ascunse în păduri, iar cartuşele nu purtau inscripţii româneşti. Iar în Transnistria nu existau lagăre de concentrare construite şi administrate de armata română. Şi nu e adevărat că mai mult de jumătate dintre cei 750.000 de evrei care trăiau în România anului 1930 nu aveau să mai vadă ziua încheierii celui de-al doilea război mondial. Iar sioniştii nu au fost persecutaţi, torturaţi şi condamnaţi fără drept de apel în anii '50. Şi statul român nu a vândut evrei Israelului pe bani. Şi noi avem o istorie clară, fără zone de umbră atât de întunecate încât să ne fie teamă să pătrundem în ele.

Nu e vorba aici de o negare a tuturor acestor fapte, deşi se întâmplă şi asta. E vorba despre a nu şti. Despre a nu-ţi cunoaşte istoria şi nu orice etapă a ei, ci una extrem de acută şi de vinovată. E vorba despre ne-informare, despre ne-expunere la adevărul istoric. Pentru că asta face Oana Giurgiu cu acest film: informează, expune, rememorează. Şi acesta e meritul ei exemplar. În două ore şi crude şi plastice, şi dure şi umane, şi cu fruntea încruntată şi cu un zâmbet în colţul gurii avem întreaga istorie a unei relaţii complicate. Deseori dificile şi cumplite. Dar care a lăsat urme atât de adânci în cele două popoare, încât ele nu se mai recunosc ca atare, par acolo dintotdeauna şi de aceea firesc a nu le mai cerceta. Ei nu mai ştiu că hora e un joc popular românesc. Noi nu ştim că primii evrei emigraţi în Palestina au pornit din Moineşti, judeţul Bacău, locul unde s-a născut Tristan Tzara, părintele Dadaismului. Ei nu au vrut să-şi mai amintească de unde au plecat, noi nu vrem să ne amintim cum nu ne-am arătat umanismul. E o relaţie în care nu sunt toate cărţile pe masă. Dar documentarul acesta ne pune în faţă întreg pachetul de joc. Şi îl răsfiră carte cu carte, larg, pe îndelete, întorcând cu grijă fiecare chip, de la regine la nebuni, de la mareşali la simpli martori oculari, de la victime la învingători ai propriei sorţi, de la culpabili la salvaţi. Şi nu e un joc. E o împărtăşire a unei istorii care ne adună şi ne desparte deopotrivă. Nimic mai dadaist decât iubirea decupată direct din cartonul aspru al urii şi apoi aşezată peste unghiurile şi colţurile nepăsării noastre, care au şansa astfel să se dizolve în înţelegere. Alegerea festivalului Astra ca loc de debut al acestui film e o promisiune. Că menirea lui şi a documentarului este păstrată, că istoria se desface vizual şi narativ pentru a nu fi uitată, pentru a fi integrată în memoria comună, pentru a se putea vorbi despre ea, atâta timp cât cei care au trăit-o o mai pot face. Şi mult timp după aceea.

Acesta nu e un film care nu interesează pe nimeni. E un film care nu doar merită văzut, ci trebuie văzut. E un film care ne interesează pe toţi!