Scurtmetraje de ficţiune şi scurtmetraje documentar - Gopo, 2015

Cea de-a noua ediţie a Premiilor Gopo va avea loc în data de 30 martie 2015 şi este organizată cu ajutorul Asociaţiei pentru Promovarea Filmului Românesc. Nominalizările de anul acesta nu sunt surprinzătoare, dat fiind numărul mic de producţii autohtone anuale, şi aici mă refer la lungmetraje pentru că scurtmetrajele stau destul de bine. În ceea ce priveşte nominalizările la categoria scurtmetrajelor de ficţiune, majoritatea au circulat atât prin reţelele festivaliere naţionale, cât şi internaţionale, începând cu TIFF-ul 2014, unde am şi urmărit câteva dintre ele.

Artă, în regia lui Adrian Sitaru, mizează pe o tendinţă clasică a regizorului, aceea de a deveni metadiscursiv, prin chestionarea propriilor mijloace de operare în cinema. Surprinsă în cheie realistă, întreaga întâmplare este încercarea unui regizor (Emanuel Pârvu) de a o convinge pe mama unei minore să accepte ca fata ei să mimeze o poziţie sexuală într-un "film de artă". Ironia tipică lui Sitaru şi metadiscursul său apar în momentul în care nici personajul regizorului nu mai e sigur că e bine ceea ce face, în discuţia dintre cei doi, existând şi un mediator, cu formaţie mult mai solidă în a apăra un anume tip de cinema, aducând exemple stăruitoare şi profesionale, fără a ţine cont poate de etici, şi anume, Andrei Rus.

Cai Putere, în regia lui Daniel Sandu, spune povestea lui Mihai (Adrian Titieni) care, în fiecare toamnă, îşi mută motocicleta cu ajutorul "prietenilor" lui până la etajul zece. Trecând peste imaginea canonică românească de tip "poveşti pe scara blocului", scurtmetrajul îşi obţine umorul din viziunea aproape copilărească pe care o are Mihai şi, implicit, vecinii lui despre prietenie, în care înţelesul acestui cuvânt înseamnă, pentru personajul principal, ajutorul necondiţionat în vederea mutării unei motociclete.

Kowalski, în regia lui Andrei Creţulescu, întruneşte trei figuri recognoscibile ale "actorului român de astăzi" şi le plasează într-un soi de thriller-crime clarobscur, în care nu se ştie despre ce-i vorba exact (în spatele celor de pe ecran), dar finalul e servit pe tavă. E jucat trio-ul perfect, stâlp de rezistenţă în iconografia românească, alcătuit din Şerban Pavlu, pe post de "văru' care (chiar) te rezolvă", Dorian Boguţă, personajul care vorbeşte în limba rusă şi cel cu profunzimea populară, şi Andi Vasluianu, bad-boy-ul de suprafaţă, care se "cuminţeşte" definitiv la vederea stăpânului. În ciuda finalului previzibil şi a alegerii de a nu dezvălui, neapărat, punctul de plecare al conflictului, ritmul filmului este bun!

Pui de somn, în regia lui Paul Mureşan este o animaţie de 6 minute care înmagazinează frânturi din visele artistului, puse cap la cap, într-o simfonie vizuală. Micile scenete care alcătuiesc volumul colectiv de vise se remarcă prin acel aspect neaşteptat (de la final), care oferă o cu totul altă înfăţişare proiectului, prin mutarea accentului de pe grafică pe mişcare (vizuală).

Trece şi prin perete, în regia lui Radu Jude, câştigător al unei menţiuni speciale în cadrul Quinzaine des Réalisateurs la Cannes 2014, este o adaptare liberă după o povestire a lui A. P. Cehov, În magazie. Scurtmetrajul păstrează o alură teatral-comică, în care, timp de 17 minute, în interiorul unui apartament, fetiţa Sofia încearcă să adoarmă şi nu reuşeşte din cauza discuţiilor dintre bunicul ei şi încă vrei doi vecini. Dat fiind faptul că în apartamentul vecin, perete-n perete cu ei, murise cineva, discuţiile se învârt în jurul morţii, îngroşând cât se poate de tare anumite informaţii, creându-i micuţei Sofia tot felul de "spasme" legate de puterea mortului şi impresii greşite care o bântuie şi o fac să se îngrijoreze.

Dacă secţiunea scurtmetrajelor se remarcă prin notorietatea nominalizaţilor săi (pentru că niciunul dintre ele nu aparţine unui student al vreunei facultăţi de film din ţară), secţiunea scurtmetrajelor documentar îi are ca nominalizaţi pe patru studenţi (trei de la U.N.A.T.C şi unul de la Facultatea de Teatru şi Film din Cluj). Dar situaţia cu documentarele scurte e mult mai clară şi deja recognoscibilă. Deşi am văzut doar două dintre aceste documentare, pot spune că trei dintre ele sunt portrete (Alice în regia Isabelei Ţenţ, Iulian în regia lui Alex Mironescu şi Another Day of Mankind în regia lui Alexandru Vlad), unul, după cum spune şi titlul, este "o scurtă istorie" (O scurtă istorie - Astra Film în regia lui Carmen Lidia Vidu), iar ultimul este un film care lasă camera să respire - Brudina în regia lui Dragoş Hanciu.

Another Day of Mankind îmi pare un soi de hibrid. Nu e un portret standard, pentru că regizorul intervine pe alocuri cu tot felul de imagini mai mult sau mai puţin metaforice, versuri din off, muzică etc. Mai repede e un portret psihologic în momentul în care avem şi un subiect, pe Charles Wratto, venit în România în căutarea unei lumi noi. Astfel, documentarul prezintă o serie de amintiri sumbre ale tânărului care fusese un copil soldat în perioada războiului civil din Liberia.

Brudina e acel gen de documentar de stare sau de atmosferă, care încearcă să-şi expună subiectul prin imagine. Miza filmului stă în calitatea fotografică, în faptul că imaginea e cea care poate asigura chiar şi o expunere de ansamblu a unei anumite tradiţii sau a unei anumite preferinţe a oamenilor. Un ritm şi un timp bun pe imagine e uneori mai sus decât un schimb de replici prin care se încearcă evidenţierea unui fapt anume.