Ultimul ospăţ - George A. Romero's Land of the Dead

Cîţi regizori acced la privilegiul de a-şi introduce numele în titlurile filmelor pe care le fac? Cel mai nou film de George A. Romero se intitulează, în traducere literală, Tărîmul morţilor de George A. Romero, şi sloganul său sună cam aşa: "Legendarul cineast vă oferă piesa supremă din seria sa de capodopere ale filmului cu zombi". În urechile neiniţiaţilor, această prezentare s-ar putea să sune ca un delir al promovării de sine sau ca o şarjă de autoderiziune, dar pînă şi cel mai novice dintre iniţiaţi va recunoaşte şi va aproba ceea ce, de fapt, nu este decît un simplu caz de "dat cezarului ce-i al cezarului". Asta nu înseamnă că trebuie neapărat să aprobe şi partea cu "capodopera supremă"; aici putem discuta şi compara. Există cel puţin trei termeni clari de comparaţie, începînd cu clasicul Noaptea morţilor vii (din 1968 - anul 0 pentru zecile de mii de fani, cultişti şi zombiologi răspîndiţi prin lume), continuînd cu Răsăritul morţilor (remontat de co-producătorul Dario Argento pentru premiera italiană - deci există şi un al patrulea termen de comparaţie pentru cei ce şi-l doresc neapărat) şi încheind cu Ziua morţilor. Deci ce e nou pe tărîmul morţilor vii? Ce le lipsea înainte şi au acum?

Ei bine, se pare că au învăţat să gîndească şi să comunice. Ce-i drept, în ceea ce priveşte comunicarea verbală, încă nu pot intra în competiţie cu personajele lui Oscar Wilde; de fapt, încă se mai află la stadiul de "hhrrrrîîîgghh" şi "aaaarrrghîîîraaaa". Cît despre gîndirea lor, operaţia "carne de om egal păpică bună" rămîne sfîntă. Dar, într-adevăr, sînt mult mai interesaţi de obiectele omeneşti - nu numai de arme (şeful lor învaţă să folosească o puşcă-mitralieră), ci şi de alte instrumente: filmul se deschide cu un cadru superb în care o mini-orchestră de zombi melancolici încearcă să încropească ceva la nişte instrumente găsite într-un chioşc de mult abandonat. Aerul acesta mai curînd patetic decît ameninţător persistă în secvenţele următoare, cînd zombi-i se uită inocenţi şi parcă transportaţi la focul de artificii care este de fapt semnalul de începere a unei ofensive împotriva lor, şi apoi îşi întîmpină pasivi, neajutoraţi, anihilarea. Şeful lor, un uriaş negru, mai puţin descompus decît semenii săi, are chiar o demnitate mîhnită, karloffiană (de la interpretul creaturii lui Frankenstein), şi mi s-a părut că văd ceva frumos între el şi o anumită domnişoară zombi - deşi s-ar putea să nu fi fost altceva decît flacăra curată a tovărăşiei întru lupta de clasă. Duşmanii lor imediaţi sînt luptătorii însărcinaţi cu apărarea oraşului (printre ei şi eroul filmului, interpretat de Simon Baker), dar şi aceştia sînt tot nişte proletari: Romero ne arată clar că, pe scara socială, ei se situează mai aproape de masele de invadatori înfometaţi (unul dintre ei, un disperat de latino interpretat de John Leguizamo, are şi dantura unui zombi onorific) decît de patronul îmbuibat (Dennis Hopper) care declară că nu tratează cu teroriştii şi care, din biroul său, domină cu privirea centrul civic despărţit prin garduri de mahalalele înconjurătoare, la rîndul lor despărţite prin garduri de împrejurimile bîntuite de morţi vii.

Acest strat alegoric era de rigoare - tinerii fani ai lui Romero vor de la el critică socială la fel de mult cum vor să vadă zombi ospătîndu-se - şi arată ca un lucru făcut mai mult din obligaţie, fără tragere de inimă; spre deosebire de ospeţe, care, cum să spun?, arată bestial - inclusiv în sensul laudativ familiar tinerilor. La un moment dat, vedem cîteva degeţele împrăştiate pe jos şi un hodorog de zombi îşi alege unul, cu gestul delicat (delicateţea e totul) al unui bătrînel angelic care culege o floare sau al unui gourmet care se serveşte cu ceva crocant. Inima lui Romero o fi trăgînd ea spre stînga, dar şi mai tare trage spre anarhie. Iar sîngele pe care-l pompează (ce-i drept, fără energia de odinioară) e cea mai pură serie B - şi o spun cu tot respectul. Nu e B-ul "aristocratizat", adică sleit şi diluat, care irigă creaţia recentă a lui Tarantino. E de la mama lui - atunci cînd Romero dă un mic zvîc de senzaţionalism unui trop obosit, făcîndu-i pe zombi să nu mai intre, pur şi simplu, peste un cuplu care se sărută, ci peste un cuplu de femei care se sărută, impulsul e la fel de natural (parcă nu-mi vine să-i spun "curat") ca al unui ziarist de scandal veteran. Dacă Tarantino ar face un film cu zombi, l-ar aborda ca un student la film care a văzut toate filmele cu zombi şi e încîntat să facă şi el unul, în timp ce Romero nu-şi pierde capul de-atîta petrecere (deşi nici nu şi-o refuză: de exemplu, i-a dat un rol Asiei Argento şi cu această ocazie a închinat în sănătatea vechiului său partener, Dario Argento), nu uită că zombi-i trebuie trataţi profesionist şi bărbăteşte. Or fi părînd tîmpiţi, dar au şi ei demnitatea lor.